Când întâlnești un om de valoare, știi asta din prima clipă în care dai ochii cu el. Și cu toate că anticipezi felul lui de a fi, lejeritatea din gesturi sau chiar și filosofia lui de viață, te simți luat prin surprindere de fiecare dată de autenticitatea, modestia și sinceritatea ce o emană prin fiecare por. Pentru că până atunci l-ai cunoscut numai prin intermediul cuvintelor scrise de el, a creațiilor în care și-a pus bucățele din viață și suflet, momente fie cotidiene fie ce au loc o dată-n viață, dar care și-au adus cumva aportul la ceea ce este el în clipa în care l-ai cunoscut.
Cu toate astea, deși se află în fața ta, îl vezi, îl auzi, îl poți atinge, știi că de fapt nu ai cum să îl cunoști. Pentru că un om de valoare are atât de multe de dăruit, în fiecare zi câte puțin, încât ai nevoie de cel puțin o viață să pătrunzi în ființa lui. Cei care o cunosc, știu că Gabriela Chișcari scrie aproape în fiecare zi câte o poezie, un crâmpei din ziua sa, o idee ce a bântuit-o toată ziua, un sentiment ce i-a imprimat ziua în minte sau o amintire de care nu vrea sau nu poate scăpa. Gabriela Chișcari nu este numai Emoția lui „a fi”, ea este prezentă în fiecare zi acolo, trebuie doar să știi unde să o cauți.
…
…
Marea majoritate a cititorilor tăi deja știu de blogul tău, acolo unde ți-ai publicat poeziile. De ce ai simțit sau simți dorinta de a scrie poezii? De la ce a pornit totul?
Nu mă așteptam ca întrebările despre evident să fie complicate, și totuși sunt. Unele lucruri cresc natural în noi, pur și simplu…
Mi-a plăcut mereu să citesc. Selectiv, însă. Era o invidie competitivă și deosebit de productivă între mine și frații mei, puțin mai mari decât mine, care aveau deja zeci de cărți „la activ” când am început eu să citesc în adevăratul sens al cuvântului. Nu înțelegeam pe atunci cum era posibil să citești peste 40 de cărți de Karl May într-un timp record, marea majoritate dintre ele la lumina lămpii sau a lanternei, sub plapumă, la ore târzii, de dragul unor personaje atât de aventuroase și colorate. Recordul meu a fost de 6 volume ale aceluiași autor, citite, însă, nu în ordine, ci selectiv. Citind, am realizat că imaginația fiecăruia dintre noi e infinită în posibilități și că emoțiile și trăirile au un cu totul alt contur pe hârtie. Ești sincer, când scrii, pentru că sunt mai puține de ascuns când îți vorbești ție. În același sens, când îi scrii cuiva drag o faci fără limita vreunei replici sau a unei priviri care să-ți blocheze trăirea nefiresc, de dragul dialogului sau în ritmul conversației care cere răspuns imediat.
Cu poezia, însă, a fost altă poveste. Am admirat mereu rimele și melodia din spatele ritmului, fără să ajung, însă, lipită de poezie. Era ceva ce admiram la distanță, în Eminescu și Blaga, deși nu aveam maturitatea necesară pe atunci să interpretez profunzimi în spatele versului. „Luceafărul” era o „poveste” perfectă în volum ilustrat cu desene, ca pentru ochii mei însetați de bucurie copilărească. Prima încercare de vers cu rimă a fost la 12 ani: un eșec total de emoții înșirate pe foaie. O bună ironie din partea surorii, strigând pe holuri despre „suferința” mea fără bază, a pus capac pretențiilor mele de artistă precoce.
Când ai scris prima poezie? Despre ce era?
Lăsând la o parte încercările mele nereușite de copil care se voia artist, de scris m-am îndrăgostit mai târziu. Am învățat, mai întâi, să critic scriiturile altora, în comentarii tipice de liceană conștiincioasă. Îmi lungeam cuvintele pe pagini întregi de critici pe subtilitate și evident în scris, legându-mă de nuanță și detalii cu pasiunea unui suflet deodată deschis spre literatură. Nu ca normă, nici ca regulă de copy-paste, ci ca fel de a gândi și a exprima liber opinii, ca novice în ale „filologiei” de liceu. Prima poezie „pe bune” a fost cu dedicație pentru o prietenă dragă și vârsta ei bine rotunjită de adolescentă. Scrisă pe brânci, pe o foaie ruptă de la mijlocul caietului de română, poezia mea vorbea în rimă despre un scriitor în tentativă, care își căuta cuvintele într-o iubire covârșitoare. A fost cu transpirații reci, cu emoții de reușită, cu urale calde din partea prietenei. O mini-reușită de rime puerile, dar scrise cu drag.
Există vreun scriitor, vreo operă care te-a marcat sau influențat sa scrii acest gen de versuri?
Presupunând că despre versul alb este vorba, da, m-au influențat Nichita Stănescu, Marin Sorescu și noul Iv cel Naiv. E multă libertate în versul alb. Obișnuiam să cred înainte că e vorba de o înșiruire aleatorie de gânduri, fără noimă sau scop evident, plasată pe verticală. Pentru unii, însă, versul alb e mai mult decât libertatea de a scrie în absența unor reguli de ritm și rimă. E o construcție de sens în pauze, în repetiție de cuvinte, în poveste, fără ca sensul să fie lezat de limita rimei care cere anumite cuvinte și a ritmului care numără silabe pe accente. Și, pentru că nu am răspuns întrebării anterioare despre prima poezie cu vers alb, ci strict despre prima poezie, „Șah mut” a fost prima mea încercare de strofe fără rimă. Așa începe și volumul „Emoția lui a fi”, cu un joc de piese din care reiese o mare iubire, deși simplă în cuvinte.
De ce vers alb?
Pentru că așa reușesc să conving și să mă conving de naturalețea emoției. Versurile albe sunt calde, se leagă simplu, uneori repetitiv în idee, dar natural. Iar scopul repetiției e să lege sufletul în punctele principale, să-l îndoaie spre sinceritatea momentului și a trăirii. Nu există „îngrădire” a cuvintelor, doar curs firesc. Emoția se imprimă pe foaie natural, singura limită fiind a cuvântului potrivit care să însemne ceea ce sufletul simte deja plin, înainte să „explodeze”.
Versul alb nu e o negare a rimei tradiționale, ci doar o alternativă de stil, o alegere potrivită sufletului fiecăruia într-un moment în care emoția se cere scrisă organizat sau haotic, pe foaie.
Care a fost feedback-ul pe care l-ai primit dupa ce ai publicat Emoția lui a fi?
De la prima apariție a copertei în format digital pe platformele de socializare până la prima carte tipărită, răspunsurile au fost neașteptat de calde și încurajatoare. Orice rând pe care îl scriu capătă sens atunci când se intersectează cu trăirile măcar unui suflet. Despre iubire, viață, bucurie și tristețe s-a scris dintotdeauna, însă niciodată la fel. Eu scriu prezent și, pe cât se poate, simplu. Mi-e greu să traduc, uneori, încâlceala unor emoții în cuvinte. Însă, ceea ce ajunge simplu în cuvinte, e ceea ce se transmite viu și clar, în oameni. Am onoarea de a fi nu numai un receptor al propriilor sentimente și gânduri, ci și un emițător al celor comune cu ceilalți. Pentru că, nimeni, vreodată, n-a trecut prin viață fără să simtă iubire, dezamăgire, revoltă, etc., eu scriu pentru toate sufletele care cad și se ridică, se zidesc. Poate, odată cu mine.
Din experiența ta de autor debutant, cât este de ușor/greu să publici versuri astăzi, în România?
Încercările mele în a publica au fost limitate. Am încercat, de câteva ori, varianta tradițională de a mă înscrie în formulare și a trimite pachete de „texte” unor edituri cunoscute. În afară de două răspunsuri negative din partea unor edituri care nu își concentrează activitatea pe poezie cu preponderență, am avut parte de o tăcere copleșitoare. E greu să publici, în România, dacă nu cunoști persoane așezate strategic sau nu ai o rădăcină financiară evidentă. Dar, mai există și situații fericite în care editurile te contactează pur și simplu și îți dau o veste bună. E și cazul meu, care a făcut un vis posibil fără prea multă încercare. Se cade să fim recunoscători șanselor pe care le primim, când uităm să le mai cerem.
Locuiești în Londra. Cu ce crezi că ar fi fost diferită experiența dacă ai fi publicat în Anglia?
Din păcate, nu am experiența publicării de niciun fel în Anglia. Mi-e greu să îmi formez o opinie în contextul în care nu am încercat să mă afirm în poezie în limba engleză. Ceea ce îmi este clar, însă, e că, în online, oricine este liber să publice oricând, iar în limba engleză șansele de recunoaștere și de popularizare sunt mult mai deschise. De la oline la print calea e lungă iar pașii îmi sunt străini, din păcate, pentru Londra.
Circulă ipoteza cum că tinerii din ziua de azi nu mai citesc, ipoteză pe care eu, personal, o dezaprob. Cred, însă, că marea majoritate a tinerilor care citesc, aleg beletristica. Cum am putea convinge sau atrage tinerii să citească versuri?
Poezia se simte ca trăire, ca emoție, ca stare de moment. E o diferență mare între poezie și roman cu fir epic, de exemplu. Tinerii sunt atrași de aventură, de misterul cu țintă din spatele foii, ori poezia e o încercare de descoperire a propriului suflet, mai mult decât o proiecție de imaginație în personaje și întâmplare. Cred că cel mai bun punct de „atracție” pentru neiubitorii de poezie este să aibă ocazia să citească poezie, în primul rând. Un Marin Sorescu pe o felie de dulceață dimineața face bine nu numai ochilor, ci și sufletului însetat de emoție, indiferent de „genul” ochiului care citește . Există un gen de poezie care e scris și pentru cei care o consider depășită. E poezia pe care crezi că ai scris-o tu pentru tine, deși tu nu știi să scrii poezii.
…
Gabriela Chișcari este scriitoarea volumului de poezii Emoția lui „a fi” publicat la Editura Contour în luna martie 2015.
