Despre sentimente

Cup of tea with books and flowers on wooden background

 

De ce să fim triști sau de ce să fim bucuroși?

De ce să urâm sau să iubim?

De ce să fim indiferenți sau prea implicați?

 

Pentru că ne fascinează povestea ce se desfășoară în palmele noastre.

Sentimentele ne ies la iveală și se agață de cuvinte, fraze, personaje, caractere și întâmplări. Uneori ne regăsim mai mult, alteori ne regăsim mai puțin în șablonul dat, dar nu putem rămâne indiferenți la întâmplări și sentimente.

Simțim ură sau bucurie fără să conștientizăm exact de ce, dar e pentru faptul că deja am fost personaj în povestea cății. Deja ne-am luptat cu monștrii din basme sau ai sufletului, am întâlnit zâne și am străbătut granițe, teritoriale sau temporale, și am învins sau am fost învinși.

Când ești cernut prin acest vârtej de sentimente, cum să nu te întristezi când personajul al cărui înger păzitor ești agonizează între atâtea litere și tu nu poți să le schimbi, cum să nu urăști ceea ce e nefast și să nu iubești reușitele, cum poți fi rece la atatea întâplări dătătore de viață, deoarece totul are sens prin acțiunea trupuilui și prin cugetul minții. Cum poți fi indiferent? Dar nu poți fi, ești doar trup și sufet dedicat.

Suflul nostru avenuros încercă să dea o nouă semnificație, plialtă pe eroul din noi, a ceea ce este deja zămislit, iar misticul trăirilor sapă rătăcitor printre barie și ajunge în prezenrt. Îl vom scutura de osteneală, de păcatul atâtor suflete corupte ce au devorat cu patos firul poveștii și îl integrăm în viața noastră.

 

Despre copii şi cărţi

book-turning-pages_animated

Este timpul să acordăm puţină atenţie celor mici şi pasiunii acestora pentru literatură.

Ştim cu toţii cât de influenţabili sunt copiii şi cât de uşor pot fac o alegere nepotrivită. Ştim de asemenea cât de dăunătoare este nepăsarea părinţilor faţă de educarea celor mici. Adoptând o atitudine de genul: Este treaba şcolii, a profesorilor!, părinţii tind să-şi uşureze responsabilităţile. Vinovaţi nu sunt doar părinţii, ci şi fraţii mai marei, verişorii care nu reuşesc sau care nu doresc (ceea ce este şi mai grav) să insufle valori pozitive.

Refuzul unui copil de a face un anumit lucru nu este, adesea, considerat o imitare a comportamentului văzut la ceilalţi, de aceea trebuie să înţelegem că uneori nu suntem vinovaţi pentru ceea ce facem, ci pentru ceea ce nu facem. Este uşor să certăm un copil şi să îl forţăm să citească, însă ne este greu ca prin comportamentul nostru să insuflăm pasiunea pentru citit.

Tehnologia îi ţine din ce în ce mai mult pe copii departe de lectură. Sunt anumite activităţi care sunt specifice copilăriei, însă lectura este, de asemenea, o activitate care nu le va dăuna (dacă alegerile literare sunt făcute cu responsabilitate).

Stimulând creativitatea, spiritul analitic, atenţia, capacitatea de a rezolva unele probleme, îmbogăţind vocabularul şi ajutându-i să se exprime mai bine, cărţile ne sunt tovarăşi de încredere încă din copilărie.

12985603_1029524160473434_3967804758102459981_n

Spasmul concentrării zămislirii

În ce sens e mintea controlată de acest spasm al creației?

Ceea ce își dorește cu adevărat e ceea ce îi dictează mintea sau rațiunea, judecata finală a gândirii. Multe năluciri, plăsmuiri, iluzii, create de gândire reflectă un adevăr în lăuntrul său. Un adevăr născut din frică, din teamă, din curiozitate, din disperare. Oricum, ceea ce se dorește cu adevărat nu este adevărul pur, ci o minciună reflectată prin adevăr. În acest caz, se lasă pradă unor gânduri care îi dau falsa impresie a adevarului, dar cine îl poate ști cu adevărat?

Cum îl poți cunoaște la adevărata valoare?

Un răspuns încercat: în functie de instinctul rațional, reper ce alungă nălucirea, rumegatul excesiv al ideilor, al frazelor ce se aștern pe hârtie, și nu numai. O frază pătrunde în interiorul sinelui și nu îi mai dă pace, îl sufocă prin greutatea digerării sale și prin faptul că nu o poate înțelege. Acum ce mai rămâne? Doar instinctul. El este singura cale, singura rațiune finală a definirii umanității, și astfel se nasc opere. Iar ca rezultatul să prindă contur, acesta se regăsește în fiecare om defindu-l ca uman.

Nu întotdeuna când cugetă este liber, ci este sclavul ideilor implantate de circumstanțe, dar le poate controla printr-un scop, iar scopul, reflectat la rîndul său de instinct, este ceea ce îl definește prin esență pe scriitor sau cititor. Rezultatul redă planul de idei al gândirii, pașii ce sunt de urmat clipă de clipă, ceas de ceas, zi de zi. Cu toate acestea, ne putem îndoi de existența rațiunii, ceea ce înseamnă că ne detașăm de aici și acum, de prezent, există viziune.

Consecința?

Îmbogățirea patrimoniului cultural.

open old book, a rose in a vase and a feather           still-life-with-books-and-candle-1890

O iluzie de vară – Cristian Constantin

Eu, una, nu am reușit nicioadată să țin un jurnal. Am cedat în fața inconsecvenței de fiecare dată. Scriam în prima zi, în a doua, în a treia, dar deja lucrurile se repetau și devenea plictisitor. Dacă rezistam mai mult de atât, scriam cu mare frenezie tot ceea ce mi se întâmpla bun. Dar când viața mă scotea în șuturi din universul plin de vise și idealuri, pur și simplu simțeam o mare repulsie în, practic, a retrăi prin scriere aceeași stare urâtă. La ce bun? mă întrebam.

Să spui tot ce ai pe suflet nu este deloc ușor. Prin scris asta poate fi considerat mai simplu de făcut, pentru că nu te adresezi cuiva anume care să te critice sau să îți spună ce ai de făcut în continuare. Ci îți așterni gândurile năvală, așa cum îți vin, pentru ca la final acestea să se așeze cumva într-o ordine în mintea ta, ajutându-te astfel să reflectezi, să înțelegi, să argumentezi, să decizi. Asta cred că ar spune un jurnal, dacă ar putea vorbi.

Pentru Cristian Constantin să scrie acest jurnal nu cred că a fost simplu deloc. Pornit să îl scrie cu un scop, pe parcurs, acesta s-a modificat de mai multe ori, în funcție de direcția în care mergeau lucrurile. Într-un final, scopul inițial a fost atins și ce credeți? Cristian continuă să scrie, pentru că deja scrisul este ca o terapie pentru el.  Aproape în fiecare zi, timp de mai multe luni, oricât de obosit era, își găsea timp să aștearnă, la cald, gândurile de peste zi. Notabil este spiritul retrospectiv foarte ascuțit al autorului. Știe foarte bine cum să aducă argumente pro și contra astfel încât, pentru fiecare

problemă, să ia decizia cea mai bună, nu înainte de a analiza toate eventualele situații. De aceea, să nu vă mire că uneori frazele, ideile, alegerile par ale altei persoane, total ieșite din context. Este tot Cristian, doar că determinat în ultima decizie luată.

Partea proastă la a avea un interlocutor care numai te ascultă, fără să îți dea nici o replică, este să cazi în prăpastia persistenței. Persistența în aceleași greșeli. Drept dovadă este capitolul Revenirea la normal, care nu este absolut deloc o revenire la normal. Dacă aș folosi o vorbă din popor așa cum face Cristian pentru a sublinia și mai mult o idee, aș spune că acest capitol este aceeași Mărie cu altă pălărie. Pentru că revenirea la normal nu este un fapt, este doar o dorință care se va îndeplini mult mai târziu.

Ceea ce este excepțional la acest jurnal este sinceritatea nudă de care fiecare pagină debordează. Nu există cenzură a sentimentelor, a opiniilor, a faptelor. Există doar adevăr. Și autenticitate. Adevărul și autenticitatea unei adolescențe pe care nici o generație nu o va mai avea. Adolescența în care telefoanele mobile de abia apăruseră și erau considerate un lux. Le foloseam ca să trimitem sms-uri (nu foarte multe, că nu aveam credit. Oare nu are nimeni să-mi transfere 1 euro?), bip-uri sau ca să stăm pe chat. Adolescența în care de abia dacă exista un singur calculator în fiecare casă, pe care jucam Super Mario, DOOM, Civilization, Warcraft atunci când nu stăteam pe Mirc. Și cel mai important, adolescența în care adolescenții se adunau grămadă în fața blocului și vorbeau față în față, nestingheriți de telefoane inteligente, rețele de socializare sau căști în urechi. Adolescența în care încă se mai ofereau flori fetelot, acestea încă mai roșeau atunci când primeau floarea de la băiatul pe care îl plăcea, bilețelele de dragoste erau apreciate, iar locurile și orele de întâlnire ceva mai decente.

O iluzie de vară nu este numai jurnalul lui Cristian. Toți am visat cu ochii deschiși la persoana care nu ne-a acordat niciodată atenție. Și cu cât aceasta continua să ne ignore, cu atât noi ne îndrăgosteam mai mult de ea. Stai puțin, ce-a făcut? Tocmai mi-a aruncat o privire și mi-a zâmbit? Clar! Mă iubește la rându-i pe ascuns! Este idila adolescentină a unei generații, idilă prin care toți am trecut la un moment dat. Unii dintre noi de mai multe ori.

De aceea îndrăznesc să spun că O iluzie de vară este jurnalul ultimei generații care a avut o adolescență vie, trăită afară, alături de persoane, nu în casă alături de alte profile virtuale.

Ana Muraru (Prefață O iluzie de vară)

Cristi G - Copy

Jurnalul O iluzie de vară a fost publicat la Editura Contour în luna aprilie 2016.

Carte vs. Film

booksvsmoviesAm pomenit într-un articol anterior despre micile neînţelegeri care pot apărea între un cititor şi un cinefil, iar acum vrem să discutăm despre cea mai mare pasiune a fiecăruia dintre aceştia, sublinind câteva avantaje şi dezavantaje ale lecturării unei cărţi şi vizionării unui film realizat după carte.

Indiferent dacă vor fi găsite mai multe avantaje pentru una dintre pasiunile menţionate anterior nu i se poate cere nimănui să îşi schimbe preferinţa. Fiecare decide în ce manieră acaparează noi cunoştinţe.

Avantajele cititului sunt cunoscute şi promovate, de aceea vom trece acum în revistă avantajele în comparaţie cu vizionarea filmului. Cartea este un univers complex, deoarece, prim măiestria autorului, imaginaţia noastră este stimulată. Putem fi stimulaţi chiar si olfactiv, dovadă în acest sens fiind puterea de seducţie a naturaliştilor care reuşesc să ne facă să simţi chiar şi miros de carne arsă, în schim filmul este doar o reprezentare. Dacă atunci când lecturăm putem să reţinem un anumit pasaj dintr-o carte pentru că îl asociem cu o anumită stare, la film acest lucru se întâmplă mai greu din cauză că, in principal, există doar stimulare vizuală şi auditivă.

book-turning-pages_animatedExistă unele cărţi mai grele, în care tânjim după puţină revelare a înţelesului ascuns în ele, unele cărţi precum Faust, Cimitirul din Praga, Divina Comedie şi, din fericire, lista poate continua destul de mult. Realizarea unui film care să ajute la înşelegerea cărţii este de dorit în asemenea situaţii, însă nu cu preţul de a pierde esenţa cărţii. Dacă filmul goleşte cartea de înţeles sau deformează prea mult viziunea autorului este riscant a se realiza, deoarece ar avea fix efectul contrar.

Vizionarea unui film nu este la fel de greoaie precum lectura unei cărţi. Inconveniente ar constitui reclamele, asta dacă vizionarea nu ar avea loc în faţa calculatorului personal sau la cinema. Timpul alocat vizionării este uneori mai scurt decât cel alocat lecturii, iar dacă unii oameni sunt mereu grăbiţi acest lucru reprezintă un real câştig pentru aceştia.

Filmul nu reuşeşte întotdeauna să transpună fidel cartea pe ecran. Să nu uităm decepţiile celor care, aşteptând o perioadă îndelungată apariţia ecranizării cărţii, ajung să fie dezamăgiţi iremediabil după ce vizionează filmul. Există şi situaţii în care filmul este o reprezentare fidelă, dar şi situaţii în care apare dorinţa lecturării cărţii tocmai pentru că ecranizarea a fost una de succes.

Pe această micuţă listă mai pot fi adăugate atât avantaje, cât şi dezavantaje fie pentru lectură, fie pentru vizionare.

Dumneavoastră ce aţi decis-citiţi cartea sau vizionaţi filmul?

635874604233192234978008333_aeNAjb5_700b_v1

 

Ultima apariție

Visit Us On FacebookVisit Us On GooglePlusVisit Us On Pinterest

Horoscopul literar

May 2016
M T W T F S S
« Apr   Jun »
 1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031  

Archives