O iluzie de vară – Cristian Constantin

Eu, una, nu am reușit nicioadată să țin un jurnal. Am cedat în fața inconsecvenței de fiecare dată. Scriam în prima zi, în a doua, în a treia, dar deja lucrurile se repetau și devenea plictisitor. Dacă rezistam mai mult de atât, scriam cu mare frenezie tot ceea ce mi se întâmpla bun. Dar când viața mă scotea în șuturi din universul plin de vise și idealuri, pur și simplu simțeam o mare repulsie în, practic, a retrăi prin scriere aceeași stare urâtă. La ce bun? mă întrebam.

Să spui tot ce ai pe suflet nu este deloc ușor. Prin scris asta poate fi considerat mai simplu de făcut, pentru că nu te adresezi cuiva anume care să te critice sau să îți spună ce ai de făcut în continuare. Ci îți așterni gândurile năvală, așa cum îți vin, pentru ca la final acestea să se așeze cumva într-o ordine în mintea ta, ajutându-te astfel să reflectezi, să înțelegi, să argumentezi, să decizi. Asta cred că ar spune un jurnal, dacă ar putea vorbi.

Pentru Cristian Constantin să scrie acest jurnal nu cred că a fost simplu deloc. Pornit să îl scrie cu un scop, pe parcurs, acesta s-a modificat de mai multe ori, în funcție de direcția în care mergeau lucrurile. Într-un final, scopul inițial a fost atins și ce credeți? Cristian continuă să scrie, pentru că deja scrisul este ca o terapie pentru el.  Aproape în fiecare zi, timp de mai multe luni, oricât de obosit era, își găsea timp să aștearnă, la cald, gândurile de peste zi. Notabil este spiritul retrospectiv foarte ascuțit al autorului. Știe foarte bine cum să aducă argumente pro și contra astfel încât, pentru fiecare

problemă, să ia decizia cea mai bună, nu înainte de a analiza toate eventualele situații. De aceea, să nu vă mire că uneori frazele, ideile, alegerile par ale altei persoane, total ieșite din context. Este tot Cristian, doar că determinat în ultima decizie luată.

Partea proastă la a avea un interlocutor care numai te ascultă, fără să îți dea nici o replică, este să cazi în prăpastia persistenței. Persistența în aceleași greșeli. Drept dovadă este capitolul Revenirea la normal, care nu este absolut deloc o revenire la normal. Dacă aș folosi o vorbă din popor așa cum face Cristian pentru a sublinia și mai mult o idee, aș spune că acest capitol este aceeași Mărie cu altă pălărie. Pentru că revenirea la normal nu este un fapt, este doar o dorință care se va îndeplini mult mai târziu.

Ceea ce este excepțional la acest jurnal este sinceritatea nudă de care fiecare pagină debordează. Nu există cenzură a sentimentelor, a opiniilor, a faptelor. Există doar adevăr. Și autenticitate. Adevărul și autenticitatea unei adolescențe pe care nici o generație nu o va mai avea. Adolescența în care telefoanele mobile de abia apăruseră și erau considerate un lux. Le foloseam ca să trimitem sms-uri (nu foarte multe, că nu aveam credit. Oare nu are nimeni să-mi transfere 1 euro?), bip-uri sau ca să stăm pe chat. Adolescența în care de abia dacă exista un singur calculator în fiecare casă, pe care jucam Super Mario, DOOM, Civilization, Warcraft atunci când nu stăteam pe Mirc. Și cel mai important, adolescența în care adolescenții se adunau grămadă în fața blocului și vorbeau față în față, nestingheriți de telefoane inteligente, rețele de socializare sau căști în urechi. Adolescența în care încă se mai ofereau flori fetelot, acestea încă mai roșeau atunci când primeau floarea de la băiatul pe care îl plăcea, bilețelele de dragoste erau apreciate, iar locurile și orele de întâlnire ceva mai decente.

O iluzie de vară nu este numai jurnalul lui Cristian. Toți am visat cu ochii deschiși la persoana care nu ne-a acordat niciodată atenție. Și cu cât aceasta continua să ne ignore, cu atât noi ne îndrăgosteam mai mult de ea. Stai puțin, ce-a făcut? Tocmai mi-a aruncat o privire și mi-a zâmbit? Clar! Mă iubește la rându-i pe ascuns! Este idila adolescentină a unei generații, idilă prin care toți am trecut la un moment dat. Unii dintre noi de mai multe ori.

De aceea îndrăznesc să spun că O iluzie de vară este jurnalul ultimei generații care a avut o adolescență vie, trăită afară, alături de persoane, nu în casă alături de alte profile virtuale.

Ana Muraru (Prefață O iluzie de vară)

Cristi G - Copy

Jurnalul O iluzie de vară a fost publicat la Editura Contour în luna aprilie 2016.

HOROSCOP LITERAR: ZODIA CAPRICORN

Cele trei cuvinte definitorii pentru Capricorn luna aceasta sunt: integrare, socializare și noutate. Se pare că cei născuți sub acest semn zodiacal nu numai că vor deveni sufletul petrecerilor, dar se vor izbi de neașteptate oportunități prin care își pot atinge visele. Culturale, bineînețeles!

Integrare: Ce înseamnă integrare? / Soarta unui pește mic / Care-n gât la unul mare / Avansează câte-un pic. (epigramă de Georgeta Tretelnițchi)

Știm despre tine, Capricornule, că ești cel mai integrat în grupul tău de prieteni și că personalitatea ta puternică are tendința de a acapara uneori toată atenția. Nu e totul alb sau negru, așa că ai putea face uneori un compromis sau două. De exemplu, dacă tot vine vacanța și concediul, ce-ar fi să integrezi în programul tău lectura unei opere clasice pe care oricum de foarte mult timp tot spui că vrei să o parcurgi?…

SocializareSingurătatea îşi dublează povara greutăţii iarna pentru că zilele sunt scurte, iar nopţile interminabile. Socializarea intră în hibernarea şi refugiul omului este în propriul cămin. (citat din Elena Stan)

Ei bine, da! A venit iarna, nopțile sunt lungi, zilele sunt scurte… Dar Capricornilor nici prin cap nu le trece să intre în hibernare! De ce ar face-o când conjucția dintre Mercur și Pluto le ascute impulsivitatea și, drept urmare, iau decizii de moment, cum ar fi să iasă seara la un ceai fierbinte în loc să meargă direct acasă, să își petreacă duminica la patinoar și nu lângă soba care duduie în casă sau să facă vizite rudelor și prietenilor fix în perioada cea mai aglomerată din an?

Noutate: Nu alerga cel dintâi după noutate, dar nu renunţa cel din urmă la cele vechi. (Jules Renard)

Capricornule, tu ești? Ți-ai tras un look nou? Cu siguranță vei frânge multe inimi cu atitudinea ta încrezătoare, ca și cum nici o dezamăgire nu poate fi prea mare pentru tine. Cine știe, poate îți vei găsi perechea chiar sub bradul de Crăciun… Dar cine a zis că aceasta nu va fi doar un personaj din viitoarea ta carte favorită? Glumeam, știi și tu că e imposibil, pentru că… ai prea multe cărți preferate din care să alegi numai una 🙂

Sfatul literar și prietenesc al zodiei: ne place energia și cheful tău de viață. Dar și mai mult ne place că vrei să-ți petreci timpul cu noi, prietenii tăi… Dar totuși, noi avem chef și de lectură. N-ai vrea să ne refugiem sub pelerina iernii și să descoperim împreună talentul marilor scriitori născuți în același semn zodiacal cu tine?

Henry Miller (26 decembrie 1891)

Nicholas Sparks (31 decembrie 1965)

J.D. Salinger (1 ianuarie 1919)

J.R.R. Tolkien (3 ianuarie 1892)

Anton Cehov (17 ianuarie 1860)

Edgar Allen Poe (19 ianuarie 1809)

Emil Brumaru (25 decembrie 1938)

 Emil Gîrleanu (5 ianuarie 1878)

Ionel Teodoreanu (6 ianuarie 1897)

Ion Heliade-Rădulescu (6 ianuarie 1802)

Ion Minulescu (6 ianuarie 1881)

Dimitrie Bolintineanu (14 ianuarie 1819 sau 1825 după alte surse)

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850)

Nicolae Iorga (17 ianuarie 1871)

Ioan Slavici (18 ianuarie 1848)

capricorn_editura_contour

Despre scriitoarea care a speriat copiii

Favell Lee Mortimer nu era o persoană fericită. Născută în Londra în anul 1802 când întemeierea unei familii avea loc numai dacă cei doi aveau aceeași religie, s-a îndrăgostit de un protestant, ea aparținând unei secte. Deși s-a convertit, tot nu a primit permisiunea părinților de a se căsători cu tânărul ales de ea. Într-un final, tânărul a părăsit-o și s-a căsătorit cu altcineva.

Decepționată, ea s-a căsătorit cu un reverend abuziv. Era tratată atât de rău de soțul ei, încât și-a petrecut-o o bună parte din căsnicie ascunzându-se în casa fratelui ei. Era într-o situație disperată. Doctorul ei susținea atunci că nu mai întâlnise niciodată o persoană care să spună că își dorea să moară. Și în loc să-și direcționeze durerea și să creeze artă, ea a ales să sperie copiii din toată Anglia.

Favell Lee Mortimer a publicat 16 cărți adresate copiilor de 4 ani. The Peep of the Day a fost prima dintr-o serie dedicată instruirii educației religioase a copiilor. A fost una dintre cele mai înfricoșătoare cărți scrise vreodată pentru copii. De exemplu, într-un pasaj ea descrie mai multe contexte în care copiii mici pot muri:

How kind of God it was to give you a body! I hope your body will not get hurt . . . Will your bones break? Yes, they would, if you were to fall down from a high place, or if a cart were to go over them . . . If it were to fall into the fire, it would be burned up. If a great knife were run through your body, the blood would come out . . . If you were not to eat some food for a few days, your little body would be very sick, your breath would stop, and you would grow cold, and you would soon be dead.

Mai mult decât atât, scriitoarea a publicat trei ghiduri de călătorie menite să ofere copiilor o perspectivă asupra lumii de dincolo de locul de baștină. Pe scurt, peste tot era înfricoșător: fermierii din Ungaria își pun porcii să te atace, Suedia este plină de bandiți, iar în Elveția ninge atât de mult, încât se prăbușește casa peste tine. Și asta nu este tot. Potrivit scriitoarei, locuitorii Islandei sunt foarte murdari, italienii sunt ignoranți și vicleni, niște catolici care se taie unii pe alții cu cuțitele. Evident, nici un popor din Europa nu este la fel de stângaci și ciudat ca portughezii. Dar asta nu este nimic în comparație cu ce se întâmplă în Asia: orice frază scoasă din gura unui birmanez este o minciună, iar în China este un lucru firesc să mergi pe stradă și să te împiedici de cadavrele copiilor morți.

Înainte de a scrie aceste ghiduri turistice, Favell Lee Mortimer părăsise doar o singură dată Anglia: vizitase Franța și Belgia în timpul adolescenței. Este de înțeles că nu ar mai fi vrut să viziteze și alte locuri. Lumea este înfricoșătoare și periculoasă și probabil este cel mai bine să nu ieși din curtea casei tale.

editura_contour_favell_lee_mortimer

Sursă: listverse.com

Book art: Malena Valcarcel

Părerile sunt împărțite. Unii o consideră artă, alții o consideră masacrare. Îi lăsăm să-și dispute dreptatea, în timp ce noi admirăm creațiile Malenei Valcarcel, o artistă din Alicante, Spania.

editura-contour-Flowers-in-the-chimney-book-art-sculpture-by-Malena-Valcárcel

Artista recuperează cărți aruncate și le transformă în piese de colecție: sculpturi, obiecte decorative, bijuterii. Ea mărturisește că iubește să lucreze cu obiecte pierdute, găsite și uitate și își descrie activitatea ca fiind pentru cei care sunt un pic pierduți, găsiți și uitați.

editura-contour-Into-the-Unknown-book-art-sculpture-by-Malena-Valcárcel

Deseori, creațiile artistei sunt inspirate din viața de zi cu zi.

editura-contour-Night-light-house-book-art-sculpture-by-Malena-Valcárcel

“Flowers, trees, butterflies, houses, clouds … without forgetting the sea, really fascinate me. Turning books into sculptures, cutting and shaping paper into different shapes or abstract forms never ceases to amaze me and when the work is finished, just contemplating it brings a smile to my face.”

 

editura-contour-Paper-house-ring-book-art-sculpture-by-Malena-Valcárceleditura-contour-Romantic-book-art-sculpture-by-Malena-Valcárcel editura-contour-Rose-tree-book-art-sculpture-by-Malena-Valcárcel

 

Multe din materialele pe care le folosește sunt reciclabile. Dar nu din motive de etică, ci pentru că pur și simplu adaugă o notă de autenticitate și, în final, creația are alt farmec.

 

editura-contour-bijuterie-carte

editura-contour-bijuterie-carte1

editura-contour-Alice in Wonderland tiny chair necklace

editura-contour-tiny chair necklace

Malena a creat o sculptură în memoria scriitoarei ei preferate, Emily Dickinson. Cartea pe care a folosit-o este una dintre volumele scriitoarei.

editura_contour_malena-art

 

Pe unele site-uri, obiectele create de Malena Valcarcel se vând chiar și cu câteva sute de dolari fiecare. Decât o carte aruncată la gunoi, mai bine o piesă de artă, nu?

Interviu cu Gabriela Chișcari

Când întâlnești un om de valoare, știi asta din prima clipă în care dai ochii cu el. Și cu toate că anticipezi felul lui de a fi, lejeritatea din gesturi sau chiar și filosofia lui de viață, te simți luat prin surprindere de fiecare dată de autenticitatea, modestia și sinceritatea ce o emană prin fiecare por. Pentru că până atunci l-ai cunoscut numai prin intermediul cuvintelor scrise de el, a creațiilor în care și-a pus bucățele din viață și suflet, momente fie cotidiene fie ce au loc o dată-n viață, dar care și-au adus cumva aportul la ceea ce este el în clipa în care l-ai cunoscut.
Cu toate astea, deși se află în fața ta, îl vezi, îl auzi, îl poți atinge, știi că de fapt nu ai cum să îl cunoști. Pentru că un om de valoare are atât de multe de dăruit, în fiecare zi câte puțin, încât ai nevoie de cel puțin o viață să pătrunzi în ființa lui. Cei care o cunosc, știu că Gabriela Chișcari scrie aproape în fiecare zi câte o poezie, un crâmpei din ziua sa, o idee ce a bântuit-o toată ziua, un sentiment ce i-a imprimat ziua în minte sau o amintire de care nu vrea sau nu poate scăpa. Gabriela Chișcari nu este numai Emoția lui „a fi”, ea este prezentă în fiecare zi acolo, trebuie doar să știi unde să o cauți.
 …
editura_contour_gabriela_chiscari_emotia_lui_a_fi
 …
Marea majoritate a cititorilor tăi deja știu de blogul tău, acolo unde ți-ai publicat poeziile. De ce ai simțit sau simți dorinta de a scrie poezii? De la ce a pornit totul?
 
Nu mă așteptam ca întrebările despre evident să fie complicate, și totuși sunt. Unele lucruri cresc natural în noi, pur și simplu…
Mi-a plăcut mereu să citesc. Selectiv, însă. Era o invidie competitivă și deosebit de productivă între mine și frații mei, puțin mai mari decât mine, care aveau deja zeci de cărți „la activ” când am început eu să citesc în adevăratul sens al cuvântului. Nu înțelegeam pe atunci cum era posibil să citești peste 40 de cărți de Karl May într-un timp record, marea majoritate dintre ele la lumina lămpii sau a lanternei, sub plapumă,  la ore târzii, de dragul unor personaje atât de aventuroase și colorate. Recordul meu a fost de 6 volume ale aceluiași autor, citite, însă, nu în ordine, ci selectiv. Citind, am realizat că imaginația fiecăruia dintre noi e infinită în posibilități și că emoțiile și trăirile au un cu totul alt contur pe  hârtie. Ești sincer, când scrii, pentru că sunt mai puține de ascuns când îți vorbești ție. În același sens, când îi scrii cuiva drag o faci fără limita vreunei replici sau a unei priviri care să-ți blocheze trăirea nefiresc, de dragul dialogului sau în ritmul conversației care cere răspuns imediat.
 
Cu poezia, însă, a fost altă poveste. Am admirat mereu rimele și melodia din spatele ritmului, fără să ajung, însă, lipită de poezie. Era ceva ce admiram la distanță, în Eminescu și Blaga, deși nu aveam maturitatea necesară pe atunci să interpretez profunzimi în spatele versului.  „Luceafărul” era o „poveste” perfectă în volum ilustrat cu desene, ca pentru ochii mei însetați de bucurie copilărească. Prima încercare de vers cu rimă a fost la 12 ani: un eșec total de emoții înșirate pe foaie. O bună ironie din partea surorii, strigând pe holuri despre  „suferința” mea fără bază, a pus capac pretențiilor mele de artistă precoce.
 
Când ai scris prima poezie? Despre ce era?
 
Lăsând la o parte încercările mele nereușite de copil care se voia artist, de scris m-am îndrăgostit mai târziu. Am învățat, mai întâi, să critic scriiturile altora, în comentarii tipice de liceană conștiincioasă. Îmi lungeam cuvintele pe pagini întregi de critici pe subtilitate și evident în scris, legându-mă de nuanță și detalii cu pasiunea unui suflet deodată deschis spre literatură. Nu ca normă, nici ca regulă de copy-paste, ci ca fel de a gândi și a exprima liber opinii, ca novice în ale „filologiei” de liceu. Prima poezie „pe bune” a fost cu dedicație pentru o  prietenă dragă și vârsta ei bine rotunjită de adolescentă. Scrisă pe brânci, pe o foaie ruptă de la mijlocul caietului de română, poezia mea vorbea în rimă despre un scriitor în tentativă, care își căuta cuvintele într-o iubire covârșitoare. A fost cu transpirații reci, cu emoții de reușită, cu urale calde din partea prietenei. O mini-reușită de rime puerile, dar scrise cu drag.
 
Există vreun scriitor, vreo operă care te-a marcat sau influențat sa scrii acest gen de versuri?
 
Presupunând că despre versul alb este vorba, da, m-au influențat Nichita Stănescu, Marin Sorescu și noul Iv cel Naiv. E multă libertate în versul alb. Obișnuiam să cred înainte că e vorba de o înșiruire aleatorie de gânduri, fără noimă sau scop evident, plasată pe verticală. Pentru unii, însă, versul alb e mai mult decât libertatea de a scrie în absența unor reguli de ritm și rimă. E o construcție de sens în pauze, în repetiție de cuvinte, în poveste, fără ca sensul să fie lezat de limita rimei care cere anumite cuvinte și a ritmului care numără silabe pe accente. Și, pentru că nu am răspuns întrebării anterioare despre prima poezie cu vers alb, ci strict despre prima poezie, „Șah mut” a fost prima mea încercare de strofe fără rimă. Așa începe și volumul „Emoția lui a fi”, cu un joc de piese din care reiese o mare iubire, deși simplă în cuvinte.
 
De ce vers alb?
 
Pentru că așa reușesc să conving și să mă conving de naturalețea emoției. Versurile albe sunt calde, se leagă simplu, uneori repetitiv în idee, dar natural. Iar scopul repetiției e să lege sufletul în punctele principale, să-l îndoaie spre sinceritatea momentului și a trăirii. Nu există „îngrădire” a cuvintelor, doar curs firesc. Emoția se imprimă pe foaie natural, singura limită fiind a cuvântului potrivit care să însemne ceea ce sufletul simte deja plin, înainte să „explodeze”.
 
Versul alb nu e o negare a rimei tradiționale, ci doar o alternativă de stil, o alegere potrivită sufletului fiecăruia într-un moment în care emoția se cere scrisă organizat sau haotic, pe  foaie.
 
Care a fost feedback-ul pe care l-ai primit dupa ce ai publicat Emoția lui a fi?
 
De la prima apariție a copertei în format digital pe platformele de socializare până la prima carte tipărită, răspunsurile au fost neașteptat de calde și încurajatoare. Orice rând pe care îl scriu capătă sens atunci când se intersectează cu trăirile măcar unui suflet. Despre iubire, viață, bucurie și tristețe s-a scris dintotdeauna, însă niciodată la fel. Eu scriu prezent și, pe cât se poate, simplu. Mi-e greu să traduc, uneori, încâlceala unor emoții în cuvinte. Însă, ceea ce ajunge simplu în cuvinte, e ceea ce se transmite viu și clar, în oameni. Am onoarea de a fi nu numai un receptor al propriilor sentimente și gânduri, ci și un emițător al celor comune cu ceilalți. Pentru că, nimeni, vreodată, n-a trecut prin viață fără să simtă iubire, dezamăgire, revoltă, etc., eu scriu pentru toate sufletele care cad și se ridică, se zidesc. Poate, odată cu mine.
 
Din experiența ta de autor debutant, cât este de ușor/greu să publici versuri astăzi, în România?
 
Încercările mele în a publica au fost limitate. Am încercat, de câteva ori, varianta tradițională de a mă înscrie în formulare și a trimite pachete de „texte” unor edituri cunoscute. În afară de două răspunsuri negative din partea unor edituri care nu își concentrează activitatea pe poezie cu preponderență, am avut parte de o tăcere copleșitoare. E greu să publici, în România, dacă nu cunoști persoane așezate strategic sau nu ai o rădăcină financiară evidentă. Dar, mai există și situații fericite în care editurile te contactează pur și simplu și îți dau o veste bună. E și cazul meu, care a făcut un vis posibil fără prea multă încercare. Se cade să fim recunoscători șanselor pe care le primim, când uităm să le mai cerem.
 
Locuiești în Londra. Cu ce crezi că ar fi fost diferită experiența dacă ai fi publicat în Anglia?
 
Din păcate, nu am experiența publicării de niciun fel în Anglia. Mi-e greu să îmi formez o opinie în contextul în care nu am încercat să mă afirm în poezie în limba engleză. Ceea ce îmi este clar, însă, e că, în online, oricine este liber să publice oricând, iar în limba engleză șansele de recunoaștere și de popularizare sunt mult mai deschise. De la oline la print calea e lungă iar pașii îmi sunt  străini, din păcate, pentru Londra.
 
Circulă ipoteza cum că tinerii din ziua de azi nu mai citesc, ipoteză pe care eu, personal, o dezaprob. Cred, însă, că marea majoritate a tinerilor care citesc, aleg beletristica. Cum am putea convinge sau atrage tinerii să citească versuri?
 
Poezia se simte ca trăire, ca emoție, ca stare de moment. E o diferență mare între poezie și roman cu fir epic, de exemplu. Tinerii sunt atrași de aventură, de misterul cu țintă din spatele foii, ori poezia e o încercare de descoperire a propriului suflet, mai mult decât o proiecție de imaginație în personaje și întâmplare. Cred că cel mai bun punct de „atracție” pentru neiubitorii de poezie este să aibă ocazia să citească poezie, în primul rând. Un Marin Sorescu pe o felie de dulceață dimineața face bine nu numai ochilor, ci și sufletului însetat de emoție, indiferent de „genul” ochiului care citește . Există un gen de poezie care e scris și pentru cei care o consider depășită. E poezia pe care crezi că ai scris-o tu pentru tine, deși tu nu știi să scrii poezii.
Gabriela Chișcari este scriitoarea volumului de poezii Emoția lui „a fi” publicat la Editura Contour în luna martie 2015.

Ultima apariție

Visit Us On FacebookVisit Us On GooglePlusVisit Us On Pinterest

Horoscopul literar

November 2018
M T W T F S S
« Jun    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

Archives