Mi se spune că scriu frumos, de când mă știu copil, crescut din zâmbet și poveste. Din foile albe salvez, în cuvinte, feți frumoși, Ilene Cosânzene și iubiri nemuritoare. Ca fiecare poveste care cerșește fericire veșnică și tinerețe fără de moarte, drumul cuvintelor mele se scaldă, uneori, în cădere și noroi, în vis zdrobit sau în piedici neprevăzute, din care sufletul să se înalțe, apoi, mai sus, mai departe, mai convins. Poezia mea e o destăinurie cioplită-n vers scurt, o pasiune care mă zdrobește și mă zidește. Mă scrie atât de sincer, încât uneori doare, fără să uite să mă aline apoi.
N-am știut niciodată să scriu altfel decât simplu. Cuvintele îmi alunecă din suflet fără filtru, încercând să spună exact ce simt, fără machiaj, fără sugestie care să chinuie, fără metaforă care să lovească în altă metaforă. Când eram mică, mi se amintea să nu spun tot ce gândesc. Râdeam, mă ascundeam, apoi mă regăseam la urechea prietenei celei mai bune, șoptind secrete despre o întâmplare cu flori și inimă-n gât, încă necrescută-n drojdie de viață și de sens, într-o copilărie distrată-n codițe și zâmbet larg. Mai târziu, am învățat că sufletele se tocesc în prea mult adevăr, că poverile pe care nu le duci singur apleacă și umerii celor care ascultă. Am învățat să tac și să scriu. Să mă răstorn în cuvinte, sub o metaforă simplă, din care să ies puțin mai șlefuită, de fiecare dată.
De când înțeleg că iubirea e ceea ce dăruiești, nu ceea ce reții, scriu mai des. Pentru sufletele care se țin de mână pe un cuvânt pe care am reușit să-l spun la timp, pentru ochii care au zâmbit ascultând o poveste pe care am învățat s-o spun altfel, pentru ochii albaștri care îmi țin inima-n gene, de când ne-am cunoscut într-un buchet de trandafiri și-un surâs cald.
Poezia mea e o încercare de estetică a cuvintelor simple. Mândră purtătoare a unei diplome de litere-n alfabet învățat pe de rost, îmi întind bucuria pe pagini și visez. Îl iau pe Dumnezeu de mână și-mi cânt literele-n vers, deseori alb, și rimă imperfectă, mulțumind pentru fluturi și speranță, pentru cădere și zbor, pentru iubirea care ne apropie de cer.
Nu e greu să scrii când încerci să crești. E firesc. Dacă, deschizându-ți ochii în fereastră, doare lumina sub pleoape, e pentru că adevărurile dor, înainte să arate, deși sunt atât de naturale și simple. Așa e și-n poezie. Cuvintele scrise sapă acolo unde vocea n-are curaj să urle. Și alină, apoi, sufletul zdrobit de încercare.
Știu. Despre iubire se scrie de când pământul a luat formă de suflet și zbor. Dar, nimeni, vreodată, n-a simțit exact la fel bucuria de a trăi pentru celălalt, căderea, curajul, dorul și toate momentele care ne zidesc din humă oameni.
Da, poezia mea e despre ochi albaștri, despre mâini încâlcite și emoții aprinse, despre dorul sfâșiat al celor care veghează de sus, parcă prea devreme, despre gustul de praf și ploaia care spală. Muza mea e cicălitoare și schimbătoare, dar își reface mereu plinul, privind viața prin emoția lui a fi: un suflet simplu care învață să iubească prin cuvinte.
Gabriela Chișcari
Gabriela Chișcari este autoarea volumului de versuri Emoția lui a fi, publicat în luna aprilie 2015 la Editura Contour.
Gheorghe Bălăiasa s-a nascut pe 25 martie 1938 în satul Giuleaşti, comuna Boroaia, judeţul Suceava, fiind al şaptelea copil din cei nouă ai familiei Vasile şi Zamfira Bălăiasa.
Respectând îndemnul învăţătorului său: Tu dacă ai să fii cuminte şi ai să înveţi, vei ajunge departe, s-a străduit şi a reuşit să fie fruntaş la învăţătură în toate formele de învăţământ parcurse, începând cu şcoala primară, continuând cu gimnaziul şi liceul şi terminând cu studiile universitare. Apoi, ca absolvent al Facultăţii de Economie şi practicând profesia de dascăl, a luat toate examenele de grad cu calificativul maxim.
Este căsătorit cu Maria Bălăiasa, învăţătoare, cu care a întemeiat o familie bazată pe principiile moralităţii şi responsabilităţii, din care au rezultat doi copii: Magdalena Andrei, de profesie inginer, în prezent, manager al unei firme de confecţii din Municipiul Iaşi și Daniel Bălăiasa, de profesie inginer, om de afaceri în Piatra Neamţ. De la fată are un nepot, Cristian Gabriel Andrei, în care vede cum firul vieţii sale se prelungeşte în viitor.
Ca profesor şi, în ultima perioadă de activitate în calitate de director al Grupului Şcolar C.F. UNIREA Paşcani, a fost stimat de elevi şi apreciat de colegi şi forurile competente de la nivel judeţean şi naţional.
În afară de preocuparea pentru studiu, Dl. Gh.Bălăiasa a fost şi este un împătimit al cărţii beletristice, istorice şi filosofice. În unele momente de răgaz şi de inspiraţie, înzestrat şi cu un anumit umor şi drept al zicerii o zi în care nu ai râs este o zi pierdută, a încercat, iar noi spunem că a reuşit, să scrie o serie de epigrame în care să satirizeze fapte, atitudini, întâmplări.
Nu le-a făcut publice însă niciodată. Le face acum, la insistenţa unor prieteni, în cărțile sale! Citiţi-le şi nu veţi regreta!
Dr. Leonard Gavriliu
…
Mă aflam în orașul tinereții mele, „Fălticeni, mon amour”, când, în urma unui eveniment ce urma să-mi marcheze destinul, în mod inspirat mi-a venit ideea scrierii unei epigrame. Nu știu nici astăzi de unde mi-a venit ideea. Din, poate, firavul talent ce sălășuia în mine, sau copleșit de un duh ce domină atmosfera acelei urbe, îmbibată primăvara de parfumul florilor, iar toamna, de mireasma fructelor livezilor de meri ce o înconjoară, precum zidul de apărare a unui castel feudal.
La început nu aveam prea multe cunoștințe teoretice despre epigramă. Știam de la școală că e o formă de creație literară ce aparține genului liric. Abia mai târziu am aflat că etimologia epigramei vine din limba greacă (epi-grafi: a scrie pe ceva). În perioada de început această scriere avea caracter tragic, funebru și era inserată pe monumentele funebre. În epoca modernă ea s-a transformat din „basma de plâns a omului antic, în lacrima de râs a omului modern”, adică în epigramă satirico-umoristică.
În general epigrama este considerată de unii drept un gen de literatură minoră, periferică, facilă, un fel de umor provincial. Până și George Călinescu cataloga literatura epigramistică drept un „strănut literar”. Acest gen de literatură este strâns legat de tradiția folclorică românească. Însuși Nicolae Iorga ne caracteriza ca pe un popor “vioi și glumeț, de umor fără răutate și venin, care râde fiindcă așa-i vine lui să râdă, din mulțumirea sufletească pe care o simte, când cu ochiul lui străbătător de român prinde-n zbor caraghioslâcul dat de Dumnezeu lucrurilor și ființelor, pentru a-l face pe dânsul să se mai bucure uneori, făcând haz în mijlocul necazului”.
Epigrama nu dă verdict, nu pedepsește pe nimeni, ci atrage atenția împricinatului cu voia bună a umorului.
Gheorghe Bălăiasa
…
Gheorghe Bălăiasa este autorul a trei cărți de epigrame. Una a fost publicată la Editura Contour în anul 2014, Strănuturi pișcătoare, iar alte două urmând să iasă de sub tipar în martie, respectiv aprilie 2015: Insectar epigramistic și La țintă.
M-am născut în Iași, pe data de 17 ianuarie 1953, fiind al treilea copil al familiei Prof. Victor și Lucia Condurache. Școala primară am făcut-o în cartierul Copou, unde am avut un învățător de legendă – tizul meu, Condurache Ștefan, căruia îi păstrez o deosebită stimă. Studiile liceale (secția umanistă) le-am urmat la liceul “Garabet Ibrăileanu” până în anul 1971.
Copilăria ne-a fost marcată de personalitatea tatălui nostru, profesorul Victor Condurache, care, în 1959 s-a implicat în înființarea “Muzeului Unirii”, fiind primul director al acestuia, ulterior reprezentând România în cadrul diviziei de monumente și muzee a UNESCO.
Eram fascinată de obiectele pe care tata le achiziționa pentru muzee: ceasul de aur al lui Cuza, cărți rare, documente, pe care mai târziu le-am văzut expuse în muzeu. Tata era un om de o vastă cultură, care citea enorm de mult. De la el, cred, am moștenit toți pasiunea pentru citit și pentru competiții. Făceam concursuri de cunoștințe istorice și geografice duminica, când ne întâlneam toți la masă.
Mama, de o rară sensibilitate și discreție, i-a fost tatei alături în perioada pariziană (și până atunci). După moartea lui, în 4 ianuarie 1966, mama a devenit stâlpul familiei, având grijă de noi, care eram toți la școala.
După liceu, am dat admiterea la Institutul Politehnic, Facultatea de instalații, în 1976, obținând o diplomă de subinginer. Am lucrat în proiectare la DSAPC (Habitat), instalații termice și ventilație. Din 2008 sunt pensionată pe caz de boală (fac dializă), lucru care nu mă împiedică să am grijă de firma înființată împreună cu Dan.
În 1986 m-am căsătorit cu Dan Murărașu. Avem doi copii deosebiți – băiatul, Marius, lucrează la Comisia Europeană, iar fata, Mara, este studentă la medicină în Iași. Tatăl lor, care îi adora, îi privește și veghează de sus, din ceruri.
Mihaela Murărașu
Daria Mihaela Murărașu este autoarea a două volume de poezii: Noapte cu lună și cerbi lansat în luna ianuarie a anului 2014 și Cronică de familie, ce a avut lansarea pe 25 ianuarie 2015. Ambele titluri au fost publicate la Editura Contour.
Dumitru Muraru s-a născut pe 8 februarie 1954, în satul Pângărați-Castel, din comuna Pângărați, județul Neamț, fiind al șaptelea copil din cei doisprezece ai familiei Ana și Vasile Muraru. A terminat clasele primare la Școala Bejenia și cele gimnaziale la Stejaru. A urmat apoi cursurile Liceului Pedagogic „Gheorghe Asachi” din Piatra Neamț, făcând parte din prima generație a liceului. A predat inițial în mai multe școli din zonă (Pârâul Caprei și Telec din Bicazul Ardelean, Dochia din Girov, Mastacăn din Borlești), obținând postul de titular în localitatea de domiciliu, acolo unde încă mai predă literele alfabetului și astăzi. Stagiul militar l-a finalizat în mica și eleganta stațiune de atunci, Sulina. S-a căsătorit cu soția sa, Maria, în anul 1983 și au împreună două fete: Iuliana și Ana-Maria.
Una dintre marile pasiuni ale sale, în afară de aceea de a fi dascăl, este muzica pe care cel mai frumos o manifestă pe acordurile ludice ale acordeonului. Încă din clasa a V-a a început să se împrietenească cu acest instrument, cu ajutorul căruia a trecut prin toate momentele, și bune și rele, pe care viața i le-a pus în cale. În liceu, a făcut parte din taraful liceului și din trupa de dansuri populare, perioadă despre care vorbește tot timpul cu un zâmbet copilăresc pe față.
Cartea de față a fost realizată fără ca scopul inițial să fie publicarea acesteia. Ea constituie o surpriză pentru scriitor, care este absolut convins de faptul că povestirile sale încă mai zac necitite de nimeni în cufărul cel vechi din podul casei…
(Ana Muraru)
Desfăcând pachetul oferit în dar de Moș Crăciun prin intermediul Anei-Maria, am avut reacții nebănuite: de mirare, de surprindere, de uluială; a fost una dintre cele mai mari surprize de care am avut parte în cei aproape șaizeci și unu de ani parcurși în viață până în prezent.
Prima impresie produsă în mintea mea a fost următoarea: gândul m-a condus la versurile lui Tudor Arghezi, care se potrivesc situației de față ca o mănușă:
DIN BUBE, MUCEGAIURI ȘI NOROI
ISCAT-AM FRUMUSEȚI ȘI PREȚURI NOI.
Iată că s-a găsit cineva care a pus preț pe niște preocupări năstrușnice de-ale mele în momentele în care căutam să-mi umplu timpul cu ceva.
Dumitru Muraru, 27 decembrie 2014
Cartea de povestiri adevărate Povestea de la gura sobei, de Dumitru Muraru a fost publicată în decembrie 2014 la Editura Contour.