Category Archives: Autori

Interviu cu Gabriela Chișcari

Când întâlnești un om de valoare, știi asta din prima clipă în care dai ochii cu el. Și cu toate că anticipezi felul lui de a fi, lejeritatea din gesturi sau chiar și filosofia lui de viață, te simți luat prin surprindere de fiecare dată de autenticitatea, modestia și sinceritatea ce o emană prin fiecare por. Pentru că până atunci l-ai cunoscut numai prin intermediul cuvintelor scrise de el, a creațiilor în care și-a pus bucățele din viață și suflet, momente fie cotidiene fie ce au loc o dată-n viață, dar care și-au adus cumva aportul la ceea ce este el în clipa în care l-ai cunoscut.
Cu toate astea, deși se află în fața ta, îl vezi, îl auzi, îl poți atinge, știi că de fapt nu ai cum să îl cunoști. Pentru că un om de valoare are atât de multe de dăruit, în fiecare zi câte puțin, încât ai nevoie de cel puțin o viață să pătrunzi în ființa lui. Cei care o cunosc, știu că Gabriela Chișcari scrie aproape în fiecare zi câte o poezie, un crâmpei din ziua sa, o idee ce a bântuit-o toată ziua, un sentiment ce i-a imprimat ziua în minte sau o amintire de care nu vrea sau nu poate scăpa. Gabriela Chișcari nu este numai Emoția lui „a fi”, ea este prezentă în fiecare zi acolo, trebuie doar să știi unde să o cauți.
 …
editura_contour_gabriela_chiscari_emotia_lui_a_fi
 …
Marea majoritate a cititorilor tăi deja știu de blogul tău, acolo unde ți-ai publicat poeziile. De ce ai simțit sau simți dorinta de a scrie poezii? De la ce a pornit totul?
 
Nu mă așteptam ca întrebările despre evident să fie complicate, și totuși sunt. Unele lucruri cresc natural în noi, pur și simplu…
Mi-a plăcut mereu să citesc. Selectiv, însă. Era o invidie competitivă și deosebit de productivă între mine și frații mei, puțin mai mari decât mine, care aveau deja zeci de cărți „la activ” când am început eu să citesc în adevăratul sens al cuvântului. Nu înțelegeam pe atunci cum era posibil să citești peste 40 de cărți de Karl May într-un timp record, marea majoritate dintre ele la lumina lămpii sau a lanternei, sub plapumă,  la ore târzii, de dragul unor personaje atât de aventuroase și colorate. Recordul meu a fost de 6 volume ale aceluiași autor, citite, însă, nu în ordine, ci selectiv. Citind, am realizat că imaginația fiecăruia dintre noi e infinită în posibilități și că emoțiile și trăirile au un cu totul alt contur pe  hârtie. Ești sincer, când scrii, pentru că sunt mai puține de ascuns când îți vorbești ție. În același sens, când îi scrii cuiva drag o faci fără limita vreunei replici sau a unei priviri care să-ți blocheze trăirea nefiresc, de dragul dialogului sau în ritmul conversației care cere răspuns imediat.
 
Cu poezia, însă, a fost altă poveste. Am admirat mereu rimele și melodia din spatele ritmului, fără să ajung, însă, lipită de poezie. Era ceva ce admiram la distanță, în Eminescu și Blaga, deși nu aveam maturitatea necesară pe atunci să interpretez profunzimi în spatele versului.  „Luceafărul” era o „poveste” perfectă în volum ilustrat cu desene, ca pentru ochii mei însetați de bucurie copilărească. Prima încercare de vers cu rimă a fost la 12 ani: un eșec total de emoții înșirate pe foaie. O bună ironie din partea surorii, strigând pe holuri despre  „suferința” mea fără bază, a pus capac pretențiilor mele de artistă precoce.
 
Când ai scris prima poezie? Despre ce era?
 
Lăsând la o parte încercările mele nereușite de copil care se voia artist, de scris m-am îndrăgostit mai târziu. Am învățat, mai întâi, să critic scriiturile altora, în comentarii tipice de liceană conștiincioasă. Îmi lungeam cuvintele pe pagini întregi de critici pe subtilitate și evident în scris, legându-mă de nuanță și detalii cu pasiunea unui suflet deodată deschis spre literatură. Nu ca normă, nici ca regulă de copy-paste, ci ca fel de a gândi și a exprima liber opinii, ca novice în ale „filologiei” de liceu. Prima poezie „pe bune” a fost cu dedicație pentru o  prietenă dragă și vârsta ei bine rotunjită de adolescentă. Scrisă pe brânci, pe o foaie ruptă de la mijlocul caietului de română, poezia mea vorbea în rimă despre un scriitor în tentativă, care își căuta cuvintele într-o iubire covârșitoare. A fost cu transpirații reci, cu emoții de reușită, cu urale calde din partea prietenei. O mini-reușită de rime puerile, dar scrise cu drag.
 
Există vreun scriitor, vreo operă care te-a marcat sau influențat sa scrii acest gen de versuri?
 
Presupunând că despre versul alb este vorba, da, m-au influențat Nichita Stănescu, Marin Sorescu și noul Iv cel Naiv. E multă libertate în versul alb. Obișnuiam să cred înainte că e vorba de o înșiruire aleatorie de gânduri, fără noimă sau scop evident, plasată pe verticală. Pentru unii, însă, versul alb e mai mult decât libertatea de a scrie în absența unor reguli de ritm și rimă. E o construcție de sens în pauze, în repetiție de cuvinte, în poveste, fără ca sensul să fie lezat de limita rimei care cere anumite cuvinte și a ritmului care numără silabe pe accente. Și, pentru că nu am răspuns întrebării anterioare despre prima poezie cu vers alb, ci strict despre prima poezie, „Șah mut” a fost prima mea încercare de strofe fără rimă. Așa începe și volumul „Emoția lui a fi”, cu un joc de piese din care reiese o mare iubire, deși simplă în cuvinte.
 
De ce vers alb?
 
Pentru că așa reușesc să conving și să mă conving de naturalețea emoției. Versurile albe sunt calde, se leagă simplu, uneori repetitiv în idee, dar natural. Iar scopul repetiției e să lege sufletul în punctele principale, să-l îndoaie spre sinceritatea momentului și a trăirii. Nu există „îngrădire” a cuvintelor, doar curs firesc. Emoția se imprimă pe foaie natural, singura limită fiind a cuvântului potrivit care să însemne ceea ce sufletul simte deja plin, înainte să „explodeze”.
 
Versul alb nu e o negare a rimei tradiționale, ci doar o alternativă de stil, o alegere potrivită sufletului fiecăruia într-un moment în care emoția se cere scrisă organizat sau haotic, pe  foaie.
 
Care a fost feedback-ul pe care l-ai primit dupa ce ai publicat Emoția lui a fi?
 
De la prima apariție a copertei în format digital pe platformele de socializare până la prima carte tipărită, răspunsurile au fost neașteptat de calde și încurajatoare. Orice rând pe care îl scriu capătă sens atunci când se intersectează cu trăirile măcar unui suflet. Despre iubire, viață, bucurie și tristețe s-a scris dintotdeauna, însă niciodată la fel. Eu scriu prezent și, pe cât se poate, simplu. Mi-e greu să traduc, uneori, încâlceala unor emoții în cuvinte. Însă, ceea ce ajunge simplu în cuvinte, e ceea ce se transmite viu și clar, în oameni. Am onoarea de a fi nu numai un receptor al propriilor sentimente și gânduri, ci și un emițător al celor comune cu ceilalți. Pentru că, nimeni, vreodată, n-a trecut prin viață fără să simtă iubire, dezamăgire, revoltă, etc., eu scriu pentru toate sufletele care cad și se ridică, se zidesc. Poate, odată cu mine.
 
Din experiența ta de autor debutant, cât este de ușor/greu să publici versuri astăzi, în România?
 
Încercările mele în a publica au fost limitate. Am încercat, de câteva ori, varianta tradițională de a mă înscrie în formulare și a trimite pachete de „texte” unor edituri cunoscute. În afară de două răspunsuri negative din partea unor edituri care nu își concentrează activitatea pe poezie cu preponderență, am avut parte de o tăcere copleșitoare. E greu să publici, în România, dacă nu cunoști persoane așezate strategic sau nu ai o rădăcină financiară evidentă. Dar, mai există și situații fericite în care editurile te contactează pur și simplu și îți dau o veste bună. E și cazul meu, care a făcut un vis posibil fără prea multă încercare. Se cade să fim recunoscători șanselor pe care le primim, când uităm să le mai cerem.
 
Locuiești în Londra. Cu ce crezi că ar fi fost diferită experiența dacă ai fi publicat în Anglia?
 
Din păcate, nu am experiența publicării de niciun fel în Anglia. Mi-e greu să îmi formez o opinie în contextul în care nu am încercat să mă afirm în poezie în limba engleză. Ceea ce îmi este clar, însă, e că, în online, oricine este liber să publice oricând, iar în limba engleză șansele de recunoaștere și de popularizare sunt mult mai deschise. De la oline la print calea e lungă iar pașii îmi sunt  străini, din păcate, pentru Londra.
 
Circulă ipoteza cum că tinerii din ziua de azi nu mai citesc, ipoteză pe care eu, personal, o dezaprob. Cred, însă, că marea majoritate a tinerilor care citesc, aleg beletristica. Cum am putea convinge sau atrage tinerii să citească versuri?
 
Poezia se simte ca trăire, ca emoție, ca stare de moment. E o diferență mare între poezie și roman cu fir epic, de exemplu. Tinerii sunt atrași de aventură, de misterul cu țintă din spatele foii, ori poezia e o încercare de descoperire a propriului suflet, mai mult decât o proiecție de imaginație în personaje și întâmplare. Cred că cel mai bun punct de „atracție” pentru neiubitorii de poezie este să aibă ocazia să citească poezie, în primul rând. Un Marin Sorescu pe o felie de dulceață dimineața face bine nu numai ochilor, ci și sufletului însetat de emoție, indiferent de „genul” ochiului care citește . Există un gen de poezie care e scris și pentru cei care o consider depășită. E poezia pe care crezi că ai scris-o tu pentru tine, deși tu nu știi să scrii poezii.
Gabriela Chișcari este scriitoarea volumului de poezii Emoția lui „a fi” publicat la Editura Contour în luna martie 2015.

GABRIELA CHIȘCARI – EMOȚIA AUTENTICITĂȚII ȘI A SIMPLITĂȚII

editura_contour_emoția_lui_a_fi_gabriela_chișcari

Mi se spune că scriu frumos, de când mă știu copil, crescut din zâmbet și poveste. Din foile albe salvez, în cuvinte, feți frumoși, Ilene Cosânzene și iubiri nemuritoare. Ca fiecare poveste care cerșește fericire veșnică și tinerețe fără de moarte, drumul cuvintelor mele se scaldă, uneori, în cădere și noroi, în vis zdrobit sau în piedici neprevăzute, din care sufletul să se înalțe, apoi, mai sus, mai departe, mai convins. Poezia mea e o destăinurie cioplită-n vers scurt, o pasiune care mă zdrobește și mă zidește. Mă scrie atât de sincer, încât uneori doare, fără să uite să mă aline apoi.

N-am știut niciodată să scriu altfel decât simplu. Cuvintele îmi alunecă din suflet fără filtru, încercând să spună exact ce simt, fără machiaj, fără sugestie care să chinuie, fără metaforă care să lovească în altă metaforă. Când eram mică, mi se amintea să nu spun tot ce gândesc. Râdeam, mă ascundeam, apoi mă regăseam la urechea prietenei celei mai bune, șoptind secrete despre o întâmplare cu flori și inimă-n gât, încă necrescută-n drojdie de viață și de sens, într-o copilărie distrată-n codițe și zâmbet larg. Mai târziu, am învățat că sufletele se tocesc în prea mult adevăr, că poverile pe care nu le duci singur apleacă și umerii celor care ascultă. Am învățat să tac și să scriu. Să mă răstorn în cuvinte, sub o metaforă simplă, din care să ies puțin mai șlefuită, de fiecare dată.

De când înțeleg că iubirea e ceea ce dăruiești, nu ceea ce reții, scriu mai des. Pentru sufletele care se țin de mână pe un cuvânt pe care am reușit să-l spun la timp, pentru ochii care au zâmbit ascultând o poveste pe care am învățat s-o spun altfel, pentru ochii albaștri care îmi țin inima-n gene, de când ne-am cunoscut într-un buchet de trandafiri și-un surâs cald.

Poezia mea e o încercare de estetică a cuvintelor simple. Mândră purtătoare a unei diplome de litere-n alfabet învățat pe de rost, îmi întind bucuria pe pagini și visez. Îl iau pe Dumnezeu de mână și-mi cânt literele-n vers, deseori alb, și rimă imperfectă, mulțumind pentru fluturi și speranță, pentru cădere și zbor, pentru iubirea care ne apropie de cer.

Nu e greu să scrii când încerci să crești. E firesc. Dacă, deschizându-ți ochii în fereastră, doare lumina sub pleoape, e pentru că adevărurile dor, înainte să arate, deși sunt atât de naturale și simple. Așa e și-n poezie. Cuvintele scrise sapă acolo unde vocea n-are curaj să urle. Și alină, apoi, sufletul zdrobit de încercare.

Știu. Despre iubire se scrie de când pământul a luat formă de suflet și zbor. Dar, nimeni, vreodată, n-a simțit exact la fel bucuria de a trăi pentru celălalt, căderea, curajul, dorul și toate momentele care ne zidesc din humă oameni.

Da, poezia mea e despre ochi albaștri, despre mâini încâlcite și emoții aprinse, despre dorul sfâșiat al celor care veghează de sus, parcă prea devreme, despre gustul de praf și ploaia care spală. Muza mea e cicălitoare și schimbătoare, dar își reface mereu plinul, privind viața prin emoția lui a fi: un suflet simplu care învață să iubească prin cuvinte.

Gabriela Chișcari

Gabriela Chișcari este autoarea volumului de versuri Emoția lui a fi, publicat în luna aprilie 2015 la Editura Contour.

GHEORGHE BĂLĂIASA – UN EPIGRAMIST CONVINS

editura_contour_gheorghe_bălăiasa_la_țintă

Gheorghe Bălăiasa s-a nascut pe 25 martie 1938 în satul Giuleaşti, comuna Boroaia, judeţul Suceava, fiind al şaptelea copil din cei nouă ai familiei Vasile şi Zamfira Bălăiasa.

Respectând îndemnul învăţătorului său: Tu dacă ai să fii cuminte şi ai să înveţi, vei ajunge departe, s-a străduit şi a reuşit să fie fruntaş la învăţătură în toate formele de învăţământ parcurse, începând cu şcoala primară, continuând cu gimnaziul şi liceul şi terminând cu studiile universitare. Apoi, ca absolvent al Facultăţii de Economie şi practicând profesia de dascăl, a luat toate examenele de grad cu calificativul maxim.

Este căsătorit cu Maria Bălăiasa, învăţătoare, cu care a întemeiat o familie bazată pe principiile moralităţii şi responsabilităţii, din care au rezultat doi copii: Magdalena Andrei, de profesie inginer, în prezent, manager al unei firme de confecţii din Municipiul Iaşi și Daniel Bălăiasa, de profesie inginer, om de afaceri în Piatra Neamţ. De la fată are un nepot, Cristian Gabriel Andrei, în care vede cum firul vieţii sale se prelungeşte în viitor.

Ca profesor şi, în ultima perioadă de activitate în calitate de director al Grupului Şcolar C.F. UNIREA Paşcani, a fost stimat de elevi şi apreciat de colegi şi forurile competente de la nivel judeţean şi naţional.

În afară de preocuparea pentru studiu, Dl. Gh.Bălăiasa a fost şi este un împătimit al cărţii beletristice, istorice şi filosofice. În unele momente de răgaz şi de inspiraţie, înzestrat şi cu un anumit umor şi drept al zicerii o zi în care nu ai râs este o zi pierdută, a încercat, iar noi spunem că a reuşit, să scrie o serie de epigrame în care să satirizeze fapte, atitudini, întâmplări.

Nu le-a făcut publice însă niciodată. Le face acum, la insistenţa unor prieteni, în cărțile sale! Citiţi-le şi nu veţi regreta!

Dr. Leonard Gavriliu

Mă aflam în orașul tinereții mele, „Fălticeni, mon amour”, când, în urma unui eveniment ce urma să-mi marcheze destinul, în mod inspirat mi-a venit ideea scrierii unei epigrame. Nu știu nici astăzi de unde mi-a venit ideea. Din, poate, firavul talent ce sălășuia în mine, sau copleșit de un duh ce domină atmosfera acelei urbe, îmbibată primăvara de parfumul florilor, iar toamna, de mireasma fructelor livezilor de meri ce o înconjoară, precum zidul de apărare a unui castel feudal.

La început nu aveam prea multe cunoștințe teoretice despre epigramă. Știam de la școală că e o formă de creație literară ce aparține genului liric. Abia mai târziu am aflat că etimologia epigramei vine din limba greacă (epi-grafi: a scrie pe ceva). În perioada de început această scriere avea caracter tragic, funebru și era inserată pe monumentele funebre. În epoca modernă ea s-a transformat din „basma de plâns a omului antic, în lacrima de râs a omului modern”, adică în epigramă satirico-umoristică.

În general epigrama este considerată de unii drept un gen de literatură minoră, periferică, facilă, un fel de umor provincial. Până și George Călinescu cataloga literatura epigramistică drept un „strănut literar”. Acest gen de literatură este strâns legat de tradiția folclorică românească. Însuși Nicolae Iorga ne caracteriza ca pe un popor “vioi și glumeț, de umor fără răutate și venin, care râde fiindcă așa-i vine lui să râdă, din mulțumirea sufletească pe care o simte, când cu ochiul lui străbătător de român prinde-n zbor caraghioslâcul dat de Dumnezeu lucrurilor și ființelor, pentru a-l face pe dânsul să se mai bucure uneori, făcând haz în mijlocul necazului”.

Epigrama nu dă verdict, nu pedepsește pe nimeni, ci atrage atenția împricinatului cu voia bună a umorului.

Gheorghe Bălăiasa

Gheorghe Bălăiasa este autorul a trei cărți de epigrame. Una a fost publicată la Editura Contour în anul 2014, Strănuturi pișcătoare, iar alte două urmând să iasă de sub tipar în martie, respectiv aprilie 2015: Insectar epigramistic și La țintă.

DARIA MIHAELA MURĂRAȘU – SENSIBILITATEA, FINEȚEA ȘI TENACITATEA ÎN VIAȚĂ ȘI ÎN POEZIE

editura_contour_Daria_mihaela_murarasu_cronica_de_familie

M-am născut în Iași, pe data de 17 ianuarie 1953, fiind al treilea copil al familiei Prof. Victor și Lucia Condurache. Școala primară am făcut-o în cartierul Copou, unde am avut un învățător de legendă – tizul meu, Condurache Ștefan, căruia îi păstrez o  deosebită stimă. Studiile liceale (secția umanistă) le-am urmat la liceul “Garabet Ibrăileanu” până în anul 1971.

Copilăria ne-a fost marcată de personalitatea tatălui nostru, profesorul Victor Condurache, care, în 1959 s-a implicat în înființarea “Muzeului Unirii”, fiind primul director al acestuia, ulterior reprezentând România în cadrul diviziei de monumente și muzee a UNESCO.

Eram fascinată de obiectele pe care tata le achiziționa pentru muzee: ceasul de aur al lui Cuza, cărți rare, documente, pe care mai târziu le-am văzut expuse în muzeu. Tata era un om de o vastă cultură, care citea enorm de mult. De la el, cred, am moștenit toți pasiunea pentru citit și pentru competiții.  Făceam concursuri de cunoștințe istorice și geografice duminica, când ne întâlneam toți la masă.

Mama, de o rară sensibilitate și discreție, i-a fost tatei alături în perioada pariziană (și până atunci). După moartea lui, în 4 ianuarie 1966, mama a devenit stâlpul familiei, având grijă de noi, care eram toți la școala.

După liceu, am dat admiterea la Institutul Politehnic, Facultatea de instalații, în 1976, obținând o diplomă de subinginer. Am lucrat în proiectare la DSAPC (Habitat), instalații termice și ventilație. Din 2008 sunt pensionată pe caz de boală (fac dializă), lucru care nu mă împiedică să am grijă de firma înființată împreună cu Dan.

În 1986 m-am căsătorit cu Dan Murărașu. Avem doi copii deosebiți – băiatul, Marius, lucrează la Comisia Europeană, iar fata, Mara, este studentă la medicină în Iași. Tatăl lor, care îi adora, îi privește și veghează de sus, din ceruri.

Mihaela Murărașu

Daria Mihaela Murărașu este autoarea a două volume de poezii: Noapte cu lună și cerbi lansat în luna ianuarie a anului 2014 și Cronică de familie, ce a avut lansarea pe 25 ianuarie 2015. Ambele titluri au fost publicate la Editura Contour.

DUMITRU MURARU – OMUL CU POVEȘTILE

 

editura_contour_povestea_de_la_gura_sobei_muraru_dumitru

 

Dumitru Muraru s-a născut pe 8 februarie 1954, în satul Pângărați-Castel, din comuna Pângărați, județul Neamț, fiind al șaptelea copil din cei doisprezece ai familiei Ana și Vasile Muraru. A terminat clasele primare la Școala Bejenia și cele gimnaziale la Stejaru. A urmat apoi cursurile Liceului Pedagogic „Gheorghe Asachi” din Piatra Neamț, făcând parte din prima generație a liceului. A predat inițial în mai multe școli din zonă (Pârâul Caprei și Telec din Bicazul Ardelean, Dochia din Girov, Mastacăn din Borlești), obținând postul de titular în localitatea de domiciliu, acolo unde încă mai predă literele alfabetului și astăzi. Stagiul militar l-a finalizat în mica și eleganta stațiune de atunci, Sulina. S-a căsătorit cu soția sa, Maria, în anul 1983 și au împreună două fete: Iuliana și Ana-Maria.

Una dintre marile pasiuni ale sale, în afară de aceea de a fi dascăl, este muzica pe care cel mai frumos o manifestă pe acordurile ludice ale acordeonului. Încă din clasa a V-a a început să se împrietenească cu acest instrument, cu ajutorul căruia a trecut prin toate momentele, și bune și rele, pe care viața i le-a pus în cale. În liceu, a făcut parte din taraful liceului și din trupa de dansuri populare, perioadă despre care vorbește tot timpul cu un zâmbet copilăresc pe față.

Cartea de față a fost realizată fără ca scopul inițial să fie publicarea acesteia. Ea constituie o surpriză pentru scriitor, care este absolut convins de faptul că povestirile sale încă mai zac necitite de nimeni în  cufărul cel vechi din podul casei…

(Ana Muraru)

Desfăcând pachetul oferit în dar de Moș Crăciun prin intermediul Anei-Maria, am avut reacții nebănuite: de mirare, de surprindere, de uluială; a fost una dintre cele mai mari surprize  de care am avut parte în cei aproape șaizeci și unu de ani parcurși în viață până în prezent.

Prima impresie produsă în mintea mea a fost următoarea: gândul m-a condus la versurile lui Tudor Arghezi, care se potrivesc situației de față ca o mănușă:

DIN BUBE, MUCEGAIURI ȘI NOROI

ISCAT-AM FRUMUSEȚI ȘI PREȚURI NOI.

Iată că s-a găsit cineva care a pus preț pe niște preocupări năstrușnice de-ale mele în momentele în care căutam să-mi umplu timpul cu ceva.

Dumitru Muraru, 27 decembrie 2014

Cartea de povestiri adevărate Povestea de la gura sobei, de Dumitru Muraru a fost publicată în decembrie 2014 la Editura Contour.

Ultima apariție

Visit Us On FacebookVisit Us On GooglePlusVisit Us On Pinterest

Horoscopul literar

October 2018
M T W T F S S
« Jun    
1234567
891011121314
15161718192021
22232425262728
293031  

Archives