Category Archives: Cărți

O iluzie de vară – Cristian Constantin

Eu, una, nu am reușit nicioadată să țin un jurnal. Am cedat în fața inconsecvenței de fiecare dată. Scriam în prima zi, în a doua, în a treia, dar deja lucrurile se repetau și devenea plictisitor. Dacă rezistam mai mult de atât, scriam cu mare frenezie tot ceea ce mi se întâmpla bun. Dar când viața mă scotea în șuturi din universul plin de vise și idealuri, pur și simplu simțeam o mare repulsie în, practic, a retrăi prin scriere aceeași stare urâtă. La ce bun? mă întrebam.

Să spui tot ce ai pe suflet nu este deloc ușor. Prin scris asta poate fi considerat mai simplu de făcut, pentru că nu te adresezi cuiva anume care să te critice sau să îți spună ce ai de făcut în continuare. Ci îți așterni gândurile năvală, așa cum îți vin, pentru ca la final acestea să se așeze cumva într-o ordine în mintea ta, ajutându-te astfel să reflectezi, să înțelegi, să argumentezi, să decizi. Asta cred că ar spune un jurnal, dacă ar putea vorbi.

Pentru Cristian Constantin să scrie acest jurnal nu cred că a fost simplu deloc. Pornit să îl scrie cu un scop, pe parcurs, acesta s-a modificat de mai multe ori, în funcție de direcția în care mergeau lucrurile. Într-un final, scopul inițial a fost atins și ce credeți? Cristian continuă să scrie, pentru că deja scrisul este ca o terapie pentru el.  Aproape în fiecare zi, timp de mai multe luni, oricât de obosit era, își găsea timp să aștearnă, la cald, gândurile de peste zi. Notabil este spiritul retrospectiv foarte ascuțit al autorului. Știe foarte bine cum să aducă argumente pro și contra astfel încât, pentru fiecare

problemă, să ia decizia cea mai bună, nu înainte de a analiza toate eventualele situații. De aceea, să nu vă mire că uneori frazele, ideile, alegerile par ale altei persoane, total ieșite din context. Este tot Cristian, doar că determinat în ultima decizie luată.

Partea proastă la a avea un interlocutor care numai te ascultă, fără să îți dea nici o replică, este să cazi în prăpastia persistenței. Persistența în aceleași greșeli. Drept dovadă este capitolul Revenirea la normal, care nu este absolut deloc o revenire la normal. Dacă aș folosi o vorbă din popor așa cum face Cristian pentru a sublinia și mai mult o idee, aș spune că acest capitol este aceeași Mărie cu altă pălărie. Pentru că revenirea la normal nu este un fapt, este doar o dorință care se va îndeplini mult mai târziu.

Ceea ce este excepțional la acest jurnal este sinceritatea nudă de care fiecare pagină debordează. Nu există cenzură a sentimentelor, a opiniilor, a faptelor. Există doar adevăr. Și autenticitate. Adevărul și autenticitatea unei adolescențe pe care nici o generație nu o va mai avea. Adolescența în care telefoanele mobile de abia apăruseră și erau considerate un lux. Le foloseam ca să trimitem sms-uri (nu foarte multe, că nu aveam credit. Oare nu are nimeni să-mi transfere 1 euro?), bip-uri sau ca să stăm pe chat. Adolescența în care de abia dacă exista un singur calculator în fiecare casă, pe care jucam Super Mario, DOOM, Civilization, Warcraft atunci când nu stăteam pe Mirc. Și cel mai important, adolescența în care adolescenții se adunau grămadă în fața blocului și vorbeau față în față, nestingheriți de telefoane inteligente, rețele de socializare sau căști în urechi. Adolescența în care încă se mai ofereau flori fetelot, acestea încă mai roșeau atunci când primeau floarea de la băiatul pe care îl plăcea, bilețelele de dragoste erau apreciate, iar locurile și orele de întâlnire ceva mai decente.

O iluzie de vară nu este numai jurnalul lui Cristian. Toți am visat cu ochii deschiși la persoana care nu ne-a acordat niciodată atenție. Și cu cât aceasta continua să ne ignore, cu atât noi ne îndrăgosteam mai mult de ea. Stai puțin, ce-a făcut? Tocmai mi-a aruncat o privire și mi-a zâmbit? Clar! Mă iubește la rându-i pe ascuns! Este idila adolescentină a unei generații, idilă prin care toți am trecut la un moment dat. Unii dintre noi de mai multe ori.

De aceea îndrăznesc să spun că O iluzie de vară este jurnalul ultimei generații care a avut o adolescență vie, trăită afară, alături de persoane, nu în casă alături de alte profile virtuale.

Ana Muraru (Prefață O iluzie de vară)

Cristi G - Copy

Jurnalul O iluzie de vară a fost publicat la Editura Contour în luna aprilie 2016.

Emoția lui „a fi” – Gabriela Chișcari

Dragă cititorule,

Ai încercat vreodată să scrii?

Ştii cum e când vrei să pui pe albul paginii firul argintiu al unei idei? Când îţi răsună în minte toate cuvintele în armonie şi deja auzi povestea conturându-se în perfecțiunea ritmului pe care îl baţi deja din degete?

Dar mai ştii şi cum se risipeşte, fărâmă cu fărâmă, când smulgi din minte ideea şi o presari pe foaie? Cum sar literele din rânduri, ca notele pe un pian neacordat, fiindcă nu-ți mai găsești cuvintele care sunau atât de bine atunci când îţi jucau pentru prima oară prin gânduri? Mai ştii cum încerci apoi, cu disperare, să prinzi în palme frazele dezacordate şi să le strângi la locul lor, în melodia pe care o auzeai atât de bine?

Câteodată, însă, acorduri aproape perfecte se adună pe o foaie. La început unul, apoi două, apoi trei, se strâng rând după rând în rime şi emoţii, până se fac poezii. Şi câteodată, acordurile aproape perfecte ajung şi într-o carte. 

Dar înainte să te las, dragă cititorule, să pleci cu o pagină mai departe, înainte să-ţi laşi sufletul să danseze în poeziile ce urmează, te mai trag puţin de mânecă pentru că voiam să te avertizez.

Poveştile, cuvintele, acordurile n-au început așa, ciobite, ştiai? Odată erau așa cum ar fi trebuit să fie, întregi și potrivite. Pentru că demult, la începuturile începuturilor, cuvintele erau creație și fiecare avea puterea să aducă în lume, din Nimic, Totul. Însă când Totul a ajuns în lume, cuvintele creatoare s-au pierdut, pentru că nu-și mai găseau rostul. Dar un pic din magia lor tot a mai rămas, agățată de idei pictate în culori, scrise în tăblițe de lut sau pe pagini de hârtie.

Magia aceea încă mai există, doar că nu mai e chiar la fel. S-a îndoit un pic, pe la colţuri, şi acum e un ecou al lumii, în loc de creator al ei. E în poeziile care iau din realitate şi pun în cuvânt, în rimele care te fac să crezi că parcă emoţiile însele ar fi întins mâinile ca să-şi găsească literele. E aici, în cartea pe care o ţii în mâini.

Atât voiam să-şi spun, dragă cititorule. Că-n paginile următoare există şi un pic de magie. Că mai există, câteodată, și acorduri aproape perfecte care și-au croit drum în rânduri scrise. Scrie, dragă cititorule, ca să le auzi pe ale tale. Dar până atunci, găsește-le aici. Întoarce pagina și ascultă.

Adina Tudor

editura_contour_emoția_lui_a_fi_gabriela_chișcari

Volumul de versuri Emoția lui „a fi” de Gabriela Chișcari a fost publicat la Editura Contour în luna martie 2015.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

FRAGMENT: „EMOȚIA LUI A FI” – GABRIELA CHIȘCARI

Când plouă

Când plouă-n zece,
Se-adună-n valuri norii
Și se pătrund cu gând de tun și fulger;
Se pleacă-n ape verile, să plece,
Până le-apucă zorii
Pleoapele-n străfulger.

Când plouă-n cinci,
Se dezlipește cerul
În apă rece, scursă prin noroaie;
Se spală praful, sufletul și clerul
De păcat fin, de umbre și de zoaie
Cu inima pe brânci.

Când plouă-n trei
Se împletesc șiroaie
Pe garduri ude și pe mâini;
Încântă ritmuri ton de epopei
Zdrobind cu spade pumnii în bătaie,
În plânsete de câini.

Când plouă-n doi
Iubirea își împacă
Din nori – durerea plescăind în lacuri,
Topește sufletul din sloi,
Și-n haină nouă îl îmbracă,
Din clipă-n… veacuri.

editura_contour_diana_butnaru_blackdot

Foto: Diana Butnaru

STRĂNUTURI PIȘCĂTOARE – GHEORGHE BĂLĂIASA

editura_contour_Gheorghe_bălăiasa_strănuturi_pișcătoare

De la începuturile sale și până astăzi, arta literaturii și-a păstrat funcțiile principale, printre care aceea a relaxării/ divertismentului, aflată, de altfel, într-o zonă foarte căutată de pătimașii întru lectură. Dincolo de felurite ziceri celebre ce atestă rolul benefic/ catalizator/ vindecător al râsului, există o predispoziție ce-l îndeamnă pe om să îl caute, cum în povești se căutau odinioară ierburile miraculoase, praful de licornă și sămânța fericirii. Prin urmare, tot ce e scris sub semnul patronator al râsului e predestinat să își găsească o plajă confortabilă de receptori, nu doar pentru invocatele funcții terapeutice ale acestuia ci și pentru faptul că omul, ființă sociabilă prin definiție, a simțit mereu nevoia înțepării, șfichiuirii, ironizării subtile a celorlalți; să ne înțelegem, nu vorbim aici de discursul vitriolant, demolator, anihilator ci ne referim la acel tip de discurs ce presupune parcimoniozitatea și veselia armonioasă în cetate, de regulă la vreme de seară și lângă vase adânci cu vinuri parfumate.

Un asemenea gen de discurs are ca exponent de frunte în formele sale epigrama, specie cultivată în timp de nume mari, precum Alceu, Meleagru, Julian Apostatul, Horațiu, Martial, Tibul, Catullus, mult mai târziu, apoi, Marot, La Fontaine, Voltaire, Le Brun iar ca să trecem și în spațiul românesc Al. Macedonski, Cincinat Pavelescu și unicul și neasemuitul Păstorel, ca să ne oprim cam la jumătatea secolului trecut.

Astăzi, într-o continuitate ce a impus și nume mai apropiate, precum George Zarafu, Mihai Pânzaru-Pim, Mircea Ionescu-Quintus, epigrama cunoaște un reviriment demn de aplaudat, mărturie depunând existența unor cenacluri apreciate și a unor reviste de profil în care numele noilor epigramiști (sau mai vechi) sunt tot mai numeroase.

Ne oprim acum la autorul care semnează acest volum de epigrame, profesorul pășcănean Gheorghe Bălăiasa, al cărui talent de făuritor de poante ironice, șfichiuitoare, cu adresabilitate la un personaj cunoscut sau chiar cu auto-adresabilitate era cunoscut de mult. De altfel, într-una dintre epigramele ce intră în component prezentului op, lucrurile sunt tranșante, după tipicul unui epigramist de calitate, ce se respectă: De mic am fost făcut atent,/ că aș avea ceva talent/ Dar astăzi câteodată zic:/ Păcat că nu am rămas mic! Autoironia etalată cu plăcere e doar una dintre calitățile epigramistului Gheorghe Bălăiasa. Acestora li se pot adăuga și altele, la fel de importante pentru un statut serios în branșă: curiozitatea intelectuală, simțul ascuțit al observației, știința subtilă a comparativismului, digerararea eficientă a unor produse culturale diverse, spirit de frondă combinat cu plăcerea socializării, talentul a bea vinuri bune și deștepte, înțelepciunea de a fi gourmand cât este necesar, puterea de a ridica micimile unui moment oarecare, de multe ori insignifiant, la înălțimea fixării prin umor, știința sarcasmului amestecat cu necesara duioșie ce nu exclude pe nimeni, denunțare plăcută a unor tare, a unor mici păcate, fără ca prin aceasta cineva să sufere excesiv.

Sunt toate acestea (și multe altele, probabil) semne ce se desprind după parcurgerea „strănuturilor” semnate de profesorul Gheorghe Bălăiasa, după o lectură mai mult decât agreabilă și profitabilă. Aș mai adăuga că, față de mulți dintre confrații săi, dintre care mulți au ajuns la dueluri verbale uneori extreme de virulente/ corosive sau față de alții care au mers până la transformarea epigramei în diatribă de încărcătură maxima, autorul de față a preferat o „aurită” cale de mijloc, dând catrenelor sale venin deloc letal, doar în doze suficiente pentru acele pișcături afabile, amicale anunțate chiar de titlul volumului.

Și ca să încheiem în spiritul dictat de o continua întoarcere la autor, multe dintre epigrame fiind auto-reflexive, nu putem să nu reproducem un autoepitaf, cu titulatura mușcător-delicată În căutarea fericirii: N-am cunoscut, spun pe cuvânt, / Ce-i fericirea, pe pământ,/ Acum, când plec, mai sper nițel,/ Că poate-o voi găsi sub el.

Cu siguranță, împlinirea poantei din autoepitaf se va produce foarte târziu; e posibil să fie și niciodată, deoarece vechii greci (și de la ei, mai toată lumea civilizată) credeau în nemurirea pe care numai „procreația întru frumos” ți-o poate aduce. Așa că urez lectură plăcută celor care gustă epigramele iar profesorului Gheorghe Bălăiasa îi doresc inspirație, viață lungă și colorată și acid ponderat, la vreme de seară, la Pașcani, la Probota, la Boroaia și oriunde s-ar mai afla.

Constantin Dram

Strănuturi pișcătoare, volum de epigrame de Gheorghe Bălăiasa, a fost publicat în iulie 2014 la Editura Contour.

O IDEE GENIALĂ – DUMITRU MURARU

La poalele Carpaților, într-un bordei de bârne lipit cu lut și acoperit cu șindrilă, își duceau traiul de zi cu zi doi tovarăși de viață: bărbatul și femeia. Aveau vârsta în jur de șaizeci de ani și încă se simțeau în putere.

După o iarnă grea, timp în care au ars o mulțime de lemne, acestea erau pe sfârșite, așa că într-o bună zi bărbatul înhamă boii, pune tânjala, lanțul cu cioflâncele și o funie lungă și-i spune nevestei:

–          Saftă, hăi! Hai de mă ajută să tăiem un ciung din pădure și să-l aducem acasă, că lemnele sunt pe terminate. Vii?

–          Apoi, bine zici, măi Prichici. Azi și timpul este bun, iar rufele le-oi spăla după aceea.

–          Apoi atunci tu iei beschia, iar eu duc boii și toporul. Haindem!

–          Hai!

Pleacă, așadar, ei și ajung în pădure. Moș Prichici – așa îi ziceau oamenii – leagă boii de-un fag aproape de hațaș și pleacă să caute lemne.  Nu prea departe, într-o văioagă, pune ochii pe un ciung de fag uscat, numai bun, nici prea gros, așa încât să-l poată dovedi boii la tras. Îl măsoară din ochi, îl cerectează atent, căci era meșter într-alte astea, se uită peste tot, apoi se hotărăște:

–          Ăsta-i al nostru, Săftică. Adu beschia!

Coboară băbuța în râpă și încep a tăia: fâș, fâș, fâș! Baba-l întreabă:

–          Măi, Prichici, noi îl tăiem, dar dacă se duce la vale, cum îl mai scoatem?

–          N-avea nici o grijă, Saftă, m-am gândit eu la asta. Nu-i primul copac pe care-l tai. Cu mine nu-i merge. Trebuie să fii tacticos.

Au tăiat trunchiul atât cât să nu cadă. Copacul se mai ținea într-o vână.

–          Tu, Saftă, zise bărbatul. Iată cum procedăm: eu am legat funia de creanga ceea de colo de sus a copacului. Leg capătul celălalt de mijlocul meu și, în timp ce tu tai cu toporul partea de la deal în care se mai ține, eu trag de funie așa încât el vine la deal. Ai priceput ce tactică are baiatu’? Să nu-ți fie teamă că om păți ceva. Când auzim scârțâind și copacul începe a se clătina, ne ferim amândoi.

Zis și făcut. Se încinge moșneagul cu funia de mijloc și baba începe a tăia cu toporul: poc, poc, poc! După câteva bocăneli, numai ce se aude: scârț! scârrrrț!

–          Atenție, Prichici, cade! strigă baba speriată.

–          Bine, ferește-te! N-ai nici o grijă!

Ciungul începe a se clătina ușor, ușor, apoi deodată se îndreaptă la vale, luând și moșneagul pe sus (fiind legat cu funia). Dinții clănțănea, căciula cădea, izmenele se rupea, bulendrele fâlfâia. Părea un liliac uriaș.

Copacul cade: buf! cu un zgomot puternic și-un ecou îndepărtat. După câteva clipe de tăcere, revenindu-și din spaimă, moșneagul, din frunze, întreabă:

–          Babo, unde ești? N-ai pățit nimic? Ești întreagă?

–          N-am pățit, sunt aici. Dar tu mai trăiești?

–          Cum naiba să nu trăiesc dacă mă auzi grăind?

Pipăindu-și oasele să vadă câte le-a mai rămas întregi, cei doi se ridică cu chiu cu vai și ies din râpă, urcând-o în patru labe. Prichici n-a zis nici „pâs”, recunoscând în sinea lui că ideea sa „genială” a fost, de fapt, nesocotită.

Povestirea este redată aproape integral așa cum s-a întâmplat în realitate. S-a respectat vocabularul specific graiului moldovenesc utilizat de autor cu inadvertențele gramaticale și ortografice care îi oferă acestuia farmec și savoare.

Glosar

șindrilă = scândură subțire și îngustă de brad care se utilizează la acoperișurile caselor; draniță

tânjală = bară lungă de lemn care se atașează de căruță la transportul greutăților mari

cioflânc = lanț lung care are la capăt un cârlig și servește la legat butucii pentru a fi trași

ciung (despre copaci) = cu ramurile rupte sau retezate

beschie = ferăstrău format dintr-o pânză lată prevăzut cu două mânere pentru a putea fi acționat de două persoane

hațaș = cărare făcută prin pădure de animalele sălbatice

văioagă = vale mică, îngustă și puțin adâncă

a se ține într-o vână = a sta aplecat, a sta să cadă

bulendre = haine

Textul face parte din volumul de povestiri Povestea de la gura sobei de Dumitru Muraru, publicat la Editura Contour în decembrie 2014.

Ultima apariție

Visit Us On FacebookVisit Us On GooglePlusVisit Us On Pinterest

Horoscopul literar

November 2018
M T W T F S S
« Jun    
 1234
567891011
12131415161718
19202122232425
2627282930  

Archives