La poalele Carpaților, într-un bordei de bârne lipit cu lut și acoperit cu șindrilă, își duceau traiul de zi cu zi doi tovarăși de viață: bărbatul și femeia. Aveau vârsta în jur de șaizeci de ani și încă se simțeau în putere.

După o iarnă grea, timp în care au ars o mulțime de lemne, acestea erau pe sfârșite, așa că într-o bună zi bărbatul înhamă boii, pune tânjala, lanțul cu cioflâncele și o funie lungă și-i spune nevestei:

–          Saftă, hăi! Hai de mă ajută să tăiem un ciung din pădure și să-l aducem acasă, că lemnele sunt pe terminate. Vii?

–          Apoi, bine zici, măi Prichici. Azi și timpul este bun, iar rufele le-oi spăla după aceea.

–          Apoi atunci tu iei beschia, iar eu duc boii și toporul. Haindem!

–          Hai!

Pleacă, așadar, ei și ajung în pădure. Moș Prichici – așa îi ziceau oamenii – leagă boii de-un fag aproape de hațaș și pleacă să caute lemne.  Nu prea departe, într-o văioagă, pune ochii pe un ciung de fag uscat, numai bun, nici prea gros, așa încât să-l poată dovedi boii la tras. Îl măsoară din ochi, îl cerectează atent, căci era meșter într-alte astea, se uită peste tot, apoi se hotărăște:

–          Ăsta-i al nostru, Săftică. Adu beschia!

Coboară băbuța în râpă și încep a tăia: fâș, fâș, fâș! Baba-l întreabă:

–          Măi, Prichici, noi îl tăiem, dar dacă se duce la vale, cum îl mai scoatem?

–          N-avea nici o grijă, Saftă, m-am gândit eu la asta. Nu-i primul copac pe care-l tai. Cu mine nu-i merge. Trebuie să fii tacticos.

Au tăiat trunchiul atât cât să nu cadă. Copacul se mai ținea într-o vână.

–          Tu, Saftă, zise bărbatul. Iată cum procedăm: eu am legat funia de creanga ceea de colo de sus a copacului. Leg capătul celălalt de mijlocul meu și, în timp ce tu tai cu toporul partea de la deal în care se mai ține, eu trag de funie așa încât el vine la deal. Ai priceput ce tactică are baiatu’? Să nu-ți fie teamă că om păți ceva. Când auzim scârțâind și copacul începe a se clătina, ne ferim amândoi.

Zis și făcut. Se încinge moșneagul cu funia de mijloc și baba începe a tăia cu toporul: poc, poc, poc! După câteva bocăneli, numai ce se aude: scârț! scârrrrț!

–          Atenție, Prichici, cade! strigă baba speriată.

–          Bine, ferește-te! N-ai nici o grijă!

Ciungul începe a se clătina ușor, ușor, apoi deodată se îndreaptă la vale, luând și moșneagul pe sus (fiind legat cu funia). Dinții clănțănea, căciula cădea, izmenele se rupea, bulendrele fâlfâia. Părea un liliac uriaș.

Copacul cade: buf! cu un zgomot puternic și-un ecou îndepărtat. După câteva clipe de tăcere, revenindu-și din spaimă, moșneagul, din frunze, întreabă:

–          Babo, unde ești? N-ai pățit nimic? Ești întreagă?

–          N-am pățit, sunt aici. Dar tu mai trăiești?

–          Cum naiba să nu trăiesc dacă mă auzi grăind?

Pipăindu-și oasele să vadă câte le-a mai rămas întregi, cei doi se ridică cu chiu cu vai și ies din râpă, urcând-o în patru labe. Prichici n-a zis nici „pâs”, recunoscând în sinea lui că ideea sa „genială” a fost, de fapt, nesocotită.

Povestirea este redată aproape integral așa cum s-a întâmplat în realitate. S-a respectat vocabularul specific graiului moldovenesc utilizat de autor cu inadvertențele gramaticale și ortografice care îi oferă acestuia farmec și savoare.

Glosar

șindrilă = scândură subțire și îngustă de brad care se utilizează la acoperișurile caselor; draniță

tânjală = bară lungă de lemn care se atașează de căruță la transportul greutăților mari

cioflânc = lanț lung care are la capăt un cârlig și servește la legat butucii pentru a fi trași

ciung (despre copaci) = cu ramurile rupte sau retezate

beschie = ferăstrău format dintr-o pânză lată prevăzut cu două mânere pentru a putea fi acționat de două persoane

hațaș = cărare făcută prin pădure de animalele sălbatice

văioagă = vale mică, îngustă și puțin adâncă

a se ține într-o vână = a sta aplecat, a sta să cadă

bulendre = haine

Textul face parte din volumul de povestiri Povestea de la gura sobei de Dumitru Muraru, publicat la Editura Contour în decembrie 2014.