editura_contour_Gheorghe_bălăiasa_strănuturi_pișcătoare

De la începuturile sale și până astăzi, arta literaturii și-a păstrat funcțiile principale, printre care aceea a relaxării/ divertismentului, aflată, de altfel, într-o zonă foarte căutată de pătimașii întru lectură. Dincolo de felurite ziceri celebre ce atestă rolul benefic/ catalizator/ vindecător al râsului, există o predispoziție ce-l îndeamnă pe om să îl caute, cum în povești se căutau odinioară ierburile miraculoase, praful de licornă și sămânța fericirii. Prin urmare, tot ce e scris sub semnul patronator al râsului e predestinat să își găsească o plajă confortabilă de receptori, nu doar pentru invocatele funcții terapeutice ale acestuia ci și pentru faptul că omul, ființă sociabilă prin definiție, a simțit mereu nevoia înțepării, șfichiuirii, ironizării subtile a celorlalți; să ne înțelegem, nu vorbim aici de discursul vitriolant, demolator, anihilator ci ne referim la acel tip de discurs ce presupune parcimoniozitatea și veselia armonioasă în cetate, de regulă la vreme de seară și lângă vase adânci cu vinuri parfumate.

Un asemenea gen de discurs are ca exponent de frunte în formele sale epigrama, specie cultivată în timp de nume mari, precum Alceu, Meleagru, Julian Apostatul, Horațiu, Martial, Tibul, Catullus, mult mai târziu, apoi, Marot, La Fontaine, Voltaire, Le Brun iar ca să trecem și în spațiul românesc Al. Macedonski, Cincinat Pavelescu și unicul și neasemuitul Păstorel, ca să ne oprim cam la jumătatea secolului trecut.

Astăzi, într-o continuitate ce a impus și nume mai apropiate, precum George Zarafu, Mihai Pânzaru-Pim, Mircea Ionescu-Quintus, epigrama cunoaște un reviriment demn de aplaudat, mărturie depunând existența unor cenacluri apreciate și a unor reviste de profil în care numele noilor epigramiști (sau mai vechi) sunt tot mai numeroase.

Ne oprim acum la autorul care semnează acest volum de epigrame, profesorul pășcănean Gheorghe Bălăiasa, al cărui talent de făuritor de poante ironice, șfichiuitoare, cu adresabilitate la un personaj cunoscut sau chiar cu auto-adresabilitate era cunoscut de mult. De altfel, într-una dintre epigramele ce intră în component prezentului op, lucrurile sunt tranșante, după tipicul unui epigramist de calitate, ce se respectă: De mic am fost făcut atent,/ că aș avea ceva talent/ Dar astăzi câteodată zic:/ Păcat că nu am rămas mic! Autoironia etalată cu plăcere e doar una dintre calitățile epigramistului Gheorghe Bălăiasa. Acestora li se pot adăuga și altele, la fel de importante pentru un statut serios în branșă: curiozitatea intelectuală, simțul ascuțit al observației, știința subtilă a comparativismului, digerararea eficientă a unor produse culturale diverse, spirit de frondă combinat cu plăcerea socializării, talentul a bea vinuri bune și deștepte, înțelepciunea de a fi gourmand cât este necesar, puterea de a ridica micimile unui moment oarecare, de multe ori insignifiant, la înălțimea fixării prin umor, știința sarcasmului amestecat cu necesara duioșie ce nu exclude pe nimeni, denunțare plăcută a unor tare, a unor mici păcate, fără ca prin aceasta cineva să sufere excesiv.

Sunt toate acestea (și multe altele, probabil) semne ce se desprind după parcurgerea „strănuturilor” semnate de profesorul Gheorghe Bălăiasa, după o lectură mai mult decât agreabilă și profitabilă. Aș mai adăuga că, față de mulți dintre confrații săi, dintre care mulți au ajuns la dueluri verbale uneori extreme de virulente/ corosive sau față de alții care au mers până la transformarea epigramei în diatribă de încărcătură maxima, autorul de față a preferat o „aurită” cale de mijloc, dând catrenelor sale venin deloc letal, doar în doze suficiente pentru acele pișcături afabile, amicale anunțate chiar de titlul volumului.

Și ca să încheiem în spiritul dictat de o continua întoarcere la autor, multe dintre epigrame fiind auto-reflexive, nu putem să nu reproducem un autoepitaf, cu titulatura mușcător-delicată În căutarea fericirii: N-am cunoscut, spun pe cuvânt, / Ce-i fericirea, pe pământ,/ Acum, când plec, mai sper nițel,/ Că poate-o voi găsi sub el.

Cu siguranță, împlinirea poantei din autoepitaf se va produce foarte târziu; e posibil să fie și niciodată, deoarece vechii greci (și de la ei, mai toată lumea civilizată) credeau în nemurirea pe care numai „procreația întru frumos” ți-o poate aduce. Așa că urez lectură plăcută celor care gustă epigramele iar profesorului Gheorghe Bălăiasa îi doresc inspirație, viață lungă și colorată și acid ponderat, la vreme de seară, la Pașcani, la Probota, la Boroaia și oriunde s-ar mai afla.

Constantin Dram

Strănuturi pișcătoare, volum de epigrame de Gheorghe Bălăiasa, a fost publicat în iulie 2014 la Editura Contour.