Dragă cititorule,
Ai încercat vreodată să scrii?
Ştii cum e când vrei să pui pe albul paginii firul argintiu al unei idei? Când îţi răsună în minte toate cuvintele în armonie şi deja auzi povestea conturându-se în perfecțiunea ritmului pe care îl baţi deja din degete?
Dar mai ştii şi cum se risipeşte, fărâmă cu fărâmă, când smulgi din minte ideea şi o presari pe foaie? Cum sar literele din rânduri, ca notele pe un pian neacordat, fiindcă nu-ți mai găsești cuvintele care sunau atât de bine atunci când îţi jucau pentru prima oară prin gânduri? Mai ştii cum încerci apoi, cu disperare, să prinzi în palme frazele dezacordate şi să le strângi la locul lor, în melodia pe care o auzeai atât de bine?
Câteodată, însă, acorduri aproape perfecte se adună pe o foaie. La început unul, apoi două, apoi trei, se strâng rând după rând în rime şi emoţii, până se fac poezii. Şi câteodată, acordurile aproape perfecte ajung şi într-o carte.
Dar înainte să te las, dragă cititorule, să pleci cu o pagină mai departe, înainte să-ţi laşi sufletul să danseze în poeziile ce urmează, te mai trag puţin de mânecă pentru că voiam să te avertizez.
Poveştile, cuvintele, acordurile n-au început așa, ciobite, ştiai? Odată erau așa cum ar fi trebuit să fie, întregi și potrivite. Pentru că demult, la începuturile începuturilor, cuvintele erau creație și fiecare avea puterea să aducă în lume, din Nimic, Totul. Însă când Totul a ajuns în lume, cuvintele creatoare s-au pierdut, pentru că nu-și mai găseau rostul. Dar un pic din magia lor tot a mai rămas, agățată de idei pictate în culori, scrise în tăblițe de lut sau pe pagini de hârtie.
Magia aceea încă mai există, doar că nu mai e chiar la fel. S-a îndoit un pic, pe la colţuri, şi acum e un ecou al lumii, în loc de creator al ei. E în poeziile care iau din realitate şi pun în cuvânt, în rimele care te fac să crezi că parcă emoţiile însele ar fi întins mâinile ca să-şi găsească literele. E aici, în cartea pe care o ţii în mâini.
Atât voiam să-şi spun, dragă cititorule. Că-n paginile următoare există şi un pic de magie. Că mai există, câteodată, și acorduri aproape perfecte care și-au croit drum în rânduri scrise. Scrie, dragă cititorule, ca să le auzi pe ale tale. Dar până atunci, găsește-le aici. Întoarce pagina și ascultă.
Adina Tudor
Volumul de versuri Emoția lui „a fi” de Gabriela Chișcari a fost publicat la Editura Contour în luna martie 2015.
Mi se spune că scriu frumos, de când mă știu copil, crescut din zâmbet și poveste. Din foile albe salvez, în cuvinte, feți frumoși, Ilene Cosânzene și iubiri nemuritoare. Ca fiecare poveste care cerșește fericire veșnică și tinerețe fără de moarte, drumul cuvintelor mele se scaldă, uneori, în cădere și noroi, în vis zdrobit sau în piedici neprevăzute, din care sufletul să se înalțe, apoi, mai sus, mai departe, mai convins. Poezia mea e o destăinurie cioplită-n vers scurt, o pasiune care mă zdrobește și mă zidește. Mă scrie atât de sincer, încât uneori doare, fără să uite să mă aline apoi.
N-am știut niciodată să scriu altfel decât simplu. Cuvintele îmi alunecă din suflet fără filtru, încercând să spună exact ce simt, fără machiaj, fără sugestie care să chinuie, fără metaforă care să lovească în altă metaforă. Când eram mică, mi se amintea să nu spun tot ce gândesc. Râdeam, mă ascundeam, apoi mă regăseam la urechea prietenei celei mai bune, șoptind secrete despre o întâmplare cu flori și inimă-n gât, încă necrescută-n drojdie de viață și de sens, într-o copilărie distrată-n codițe și zâmbet larg. Mai târziu, am învățat că sufletele se tocesc în prea mult adevăr, că poverile pe care nu le duci singur apleacă și umerii celor care ascultă. Am învățat să tac și să scriu. Să mă răstorn în cuvinte, sub o metaforă simplă, din care să ies puțin mai șlefuită, de fiecare dată.
De când înțeleg că iubirea e ceea ce dăruiești, nu ceea ce reții, scriu mai des. Pentru sufletele care se țin de mână pe un cuvânt pe care am reușit să-l spun la timp, pentru ochii care au zâmbit ascultând o poveste pe care am învățat s-o spun altfel, pentru ochii albaștri care îmi țin inima-n gene, de când ne-am cunoscut într-un buchet de trandafiri și-un surâs cald.
Poezia mea e o încercare de estetică a cuvintelor simple. Mândră purtătoare a unei diplome de litere-n alfabet învățat pe de rost, îmi întind bucuria pe pagini și visez. Îl iau pe Dumnezeu de mână și-mi cânt literele-n vers, deseori alb, și rimă imperfectă, mulțumind pentru fluturi și speranță, pentru cădere și zbor, pentru iubirea care ne apropie de cer.
Nu e greu să scrii când încerci să crești. E firesc. Dacă, deschizându-ți ochii în fereastră, doare lumina sub pleoape, e pentru că adevărurile dor, înainte să arate, deși sunt atât de naturale și simple. Așa e și-n poezie. Cuvintele scrise sapă acolo unde vocea n-are curaj să urle. Și alină, apoi, sufletul zdrobit de încercare.
Știu. Despre iubire se scrie de când pământul a luat formă de suflet și zbor. Dar, nimeni, vreodată, n-a simțit exact la fel bucuria de a trăi pentru celălalt, căderea, curajul, dorul și toate momentele care ne zidesc din humă oameni.
Da, poezia mea e despre ochi albaștri, despre mâini încâlcite și emoții aprinse, despre dorul sfâșiat al celor care veghează de sus, parcă prea devreme, despre gustul de praf și ploaia care spală. Muza mea e cicălitoare și schimbătoare, dar își reface mereu plinul, privind viața prin emoția lui a fi: un suflet simplu care învață să iubească prin cuvinte.
Gabriela Chișcari
Gabriela Chișcari este autoarea volumului de versuri Emoția lui a fi, publicat în luna aprilie 2015 la Editura Contour.
Când plouă
Când plouă-n zece,
Se-adună-n valuri norii
Și se pătrund cu gând de tun și fulger;
Se pleacă-n ape verile, să plece,
Până le-apucă zorii
Pleoapele-n străfulger.
Când plouă-n cinci,
Se dezlipește cerul
În apă rece, scursă prin noroaie;
Se spală praful, sufletul și clerul
De păcat fin, de umbre și de zoaie
Cu inima pe brânci.
Când plouă-n trei
Se împletesc șiroaie
Pe garduri ude și pe mâini;
Încântă ritmuri ton de epopei
Zdrobind cu spade pumnii în bătaie,
În plânsete de câini.
Când plouă-n doi
Iubirea își împacă
Din nori – durerea plescăind în lacuri,
Topește sufletul din sloi,
Și-n haină nouă îl îmbracă,
Din clipă-n… veacuri.
Foto: Diana Butnaru